Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Mulţumesc cititorului care mi-a atras atenţia asupra unui articol din „Evenimentul zilei” (24 septembrie) în care zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) este ridiculizată şi persiflată la modul găunos-arogant şi vădit tendenţios. Reţeta e simplă: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voroneţul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuş. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar... românească. Atestat din sec. XIII şi bănuit a fi construit în sec. II d. Hr., monumentul de la Densuş a fost edificat ca templu păgân (cele 8 altare închinate zeităţilor pot fi identificate şi acum). Dintre oraşe, sunt acceptate printre „minuni” doar Sibiul şi Sighişoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă şi o anume marcă a altei culturi. „Cimitirul vesel” de la Săpânţa este considerat nici mai mult nici mai puţin decât „o colecţie de cimilituri funerare”. N-o fi având autorele antene care să-i îngăduie a desluşi valoarea antropologică, lingvistică, sociologică, artistică şi, mai ales, etnografică a acestui site ocrotit de UNESCO, dar chiar să taxezi versurile funebre de pe crucile de la Săpânţa drept „cimilituri”, e prea de tot. (Profesorul italian Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a reprodus în 1998 toate cele 321 de inscripţii într-un impunător volum, punându-le în relaţie cu texte lirice din Antologia Palatină, ori din „Spoon River Anthology” a lui Lee Edgar Masters. Poftim „cimilituri”!) Casa Poporului este numită în derâdere „un bibil mare cât Pentagonul.” Nici mie nu-mi spune nimic arhitectural (parcă Pentagonul mi-ar spune!), o găsesc urâtă de-a binelea, dar dacă n-am avea-o, unde s-ar organiza, de pildă, Summitul NATO? La sala polivalentă? În afara nordului Moldovei (pentru frumuseţea căruia, totuşi, meritele-s numai ale lui Dumnezeu) şi a podului lui Saligny, nimic nu-i admirat până la capăt, fiindcă toate-s „realizări minore la scară europeană. Ele vorbesc despre istoria unui popor uşernic, care a trăit la porţile creştinătăţii şi în anticamera marilor civilizaţii.” Uşernic? Doar dacă re-conferim termenului sensul iniţial, de mult pierdut, acela de paznic al porţii – că datorită „uşernicilor” români n-au ajuns otomanii la Viena. Numai că şi vitejia strămoşilor este năclăită în derizoriu prin varii scrieri similare, unde-i taxată drept „marcă a sufletelor primitive”! Românii n-au fost capabili de nimic temeinic – se insinuează în articolul din Ev. Z. – „în spatele aproape fiecărei <minuni> se ascunde o amintire ruşinoasă, o laşitate, o gândire precaută sau, în cel mai bun caz, o întâmplare fericită de care alţii şi mereu alţii se fac vinovaţi.” Mă-ntreb ce amintire ruşinoasă, ce laşitate, ce întâmplare datorată altora (?) s-o fi ascunzând în spatele „zavezelor” brodate la mănăstirea Putna, a Porţii Sărutului de la Tg. Jiu, a psalmilor versificaţi de Dosoftei ori, de ce nu, chiar a crucilor inscripţionate de Ion Stan Pătru la Săpânţa? A devenit o chestiune de bon-ton ca românii „europeni” să-şi scuipe imaginea din oglindă: nimic autohton edificat până acum n-are valoare, lumea a-nceput şi se va sfârşi cu generaţia noastră! Ce prostie, câtă suficienţă! Într-o recentă emisiune TV l-am auzit pe un post-intelectual afirmând senin că, în ultima jumătate a veacului XX, nu s-a creat nimic demn de interes în literatura română! Adăugând minimalizarea până la ridiculizare a clasicilor, e de-nţeles de ce o elevă a unui liceu ieşean (am auzit-o cu urechile mele!), întrebată de-o colegă „ce-avem la română?”, a răspuns cu năduf:
- Iar mortăciunea de Eminescu.
Sunt sigur, nu s-a gândit la „cadavrul din debara”.
"
