Împotriva uitării!

Cu suflet plin de ședințele de altădată ale Cenaclului „Nectarie”, din Vama, bine ticluite de mintea și mâna scriitorului Ioan Mugurel Sasu – Fie iertat! - , ne-am întâlnit, din nou, la Vama, de data asta în ultima joi din lună, pentru a ne bucura de memoria prezentului care ascunde trecutul și viitorul.

Marian Călinescu, actualul președinte al cenaclului, ne-a întâmpinat cu bucuriile scrisului, cu ghicitori literare, cu întâlniri proverbiale, dar și cu îndemnul la neuitare: „Un idol nou s-a zămislit sub ochii noștri, într-o societate uitucă și care nu luptă suficient împotriva uitării. Aceasta din urmă, uitarea, nu este o simplă ștergere a cunoașterii, ci o coborâre a faptului cândva cunoscut în adânc, în apele întunecate unde lumina conștiinței nu mai poate pătrunde. Ea, uitarea, nu este o tragedie, nici măcar un accident, ci un fapt absolut firesc, o etapă a învățării prin care conștiința își eliberează propriul birou de un maldăr de colete proaspăt livrate și care, altminteri, ar bloca-o. Teama că memoria s-a defectat, că neputința de a ține minte e semn de boală grea, este de multe, de foarte multe ori nejustificată. Omul care și-a pierdut memoria, adesea, habar nu are că acest lucru s-a întâmplat și își duce fericit traiul înainte, spre nefericirea celor care au datoria să îl îngrijească.”

Adoptând principiul amintit de Dumitru Muntean – „Ioan Mugurel Sasu va fi mereu în mijlocul nostru!” - , toți cei prezenți au venit cu ofranda amintirilor pe care le-au depănat sub zâmbetul amfitrionului de odinioară, din tabloul dăruit de dl Muntean.

Pagina de istorie a fost prezentată de colonelul Ioan Abutnăriței, care a adoptat îndemnul Alexandrinei Cernov, „Nu vă uitați la Istoria Mare, ci la Istoria Mică!”, pentru că a vorbi despre un destin bucovinean trebuie mers la firul ierbii. Lupta grea pe care a dus-o acest popor, pentru a recupera pământ românesc, a avut la bază două idei, Bucovina să se reintegreze în Regatul României, dar și integrarea în conducerea de la București.

Colonelul Vasile Aioanei a prezentat două articole omagiale, pe care le-a scris in memoriam Ioan Mugurel Sasu, concluzionând: „Lină să-i fie memoria!” A citit apoi poezia doamnei Paraschiva Abutnăriței, Întâlniri la vreme de seară, poezie aflată pe coperta IV, a volumului „Timpul cuvintelor la Vama”, apărut la Editura Biblioteca „Miorița”, la Câmpulung Moldovenesc, în 2021, în care dna Abutnăriței a adunat amintiri de cenaclu, pe parcursul unui deceniu: „Toate își au vremea lor…, așa că întâlnirile lunare ale membrilor Cenaclului Nectarie au transformat serile în momente în care fiecare și-a dăruit fracțiunea sa de timp împletirii cu cele ale celorlalți, rezultând ambianța în care omul își poate deschide sufletul din care își izvodește creația literară.”

„Ne bucurăm că am reușit să ne întâlnim de Ziua Unirii Basarabiei, pentru că idealul unirii nu a dispărut, a spus scriitoarea și jurnalista Paraschiva Abutnăriței. De asemenea, de Ziua Mondială a Teatrului, Paraschiva Abutnăriței a readus în memoria colectivă valoarea teatrului, a cărui finalitate este „de a răspândi plăcerea între oameni și de a-i face fericiți”(Schiller).

Cu o poezie-ghicitoare a venit Gabriela Braha, poezie care s-a dovedit a fi din propria creație, încântându-ne cu „găteala verbelor”, luate din „urna cerului”.

Despre cea mai recentă carte a scriitorului Traian Nistiriuc-Ivanciu, Despre mine, despre alții, apărută la Editura Instant, 2025, la Câmpulung Moldovenesc, a vorbit profesoara Zina Cucoș, punând în valoare anumite constante, existente în scrisul autorului: detașarea, autoironia și umorul mistuitor, năvala, șuvoiul incontrolabil, spontaneitatea și sinceritatea – tandru, mereu delirant în Cupidonice .Din seria Epigonice, Traian Nistiriuc a prezentat Zbor în lut, Miez de vară, La margini de viață, Avem, dar ce folos!

Online, au fost prezenți Mihai Batog Bujeniță și Vasile Vajoga, de la Iași – vechi prieteni și colaboratori ai cenaclului vămean, iar de la Vama, Cătălina Orșivschi și tatăl Domniei Sale, Ionel Orșivschi, care, „cu cenușa-n suflet de martir”, au mărturisit că „plânge un trecut greu și un prezent distrus”.

Cartea „de la căpătâi”, prezentată, ca de fiecare dată, de profesorul Radu Stancu, a fost „Căderea URSS”, de Vladislav Zubok.

În prezența directorului fondator, dr. Sorin Cotlarciuc, a președintelui ales, prof. Petru-Marian Călinescu, redactorul-șef al revistei „Surâsul Bucovinei”, a secretarului cenaclului, Paraschiva Abutnăriței, a ilustratorului revistei, Radu Bercea, și a membrilor cenaclului, mai vechi și mai noi, a fost „prima ședință fără Omul care ne-aduna în ultima marți a lunii, iar brațele sale și brațele noastre au devenit un coș, pentru că veni-vor alte vremi peste amintirea-i…”(Costel Simirea)

         A doua întâlnire, într-o altă joi, tot fără Ioan Mugurel Sasu, a fost o întâlnire în care fiecare a venit „cu labirintul lui”, din care au început „să cadă amintirile”, cum dureros de frumos a prezentat Paraschiva Abutnăriței: „Cad amintirile,/Puf de păpădii,/Renunț la o poveste,/Ți-o șoptești numai ție/Și-aștepți o plecare/Ceasul încă nu-l știi/Și te bucuri că ești/Și-ți dorești să mai fii,/Nu știi când e plecarea,/Pe veci, pe un timp,/Mai trecem cu zâmbet,/Un nou anotimp,/Mai scriem o filă,/Mai facem un pas,/Crezând cu tristețe/C-atât a rămas./Mai cad tineri acum,/Pentru o țară uitată/Și-n urmă, copiii/Mai strigă un tată,/Curge dorul de patrie/Precum un izvor/Și dorul de soare/Ce-l acopăr c-un nor,/Rătăcind în labirint,/Nu suntem Dumnezeu,/Nu găsim firul Ariadnei mereu,/Minotaurul ne ucide,/Transformându-se-n mit/Ce, atât cât e lumea,/Va fi povestit…”

Alături de amintirea domnului Sasu, o altă amintire s-a desprins din rama vieții, Traian Gabriel Ojog, amintiri evocate de vămenii Severin Axentioi și Lucian Ciocan: „oameni care apar în viață atunci când ți-e greu și aprind flacăra ce dă să se sufoce în noi, ne dau un imbold și pleacă, de aceea, le spun celor mai tineri ca mine să țină aproape oamenii valoroși, căci ei vin, apoi pleacă…”(Lucian Ciocan)

„De dragul domnului Sasu m-am îmbrăcat așa” – s-a confesat Monica Buhac, apoi a citit poezia „Vine o zi…”: „Ușor, pe rând, plecăm de-aici,/Ne ducem unde nu se știe,/Dar știm c-acolo-i veșnicie…/Plecăm devreme sau târziu,/Plecăm așa, la întâmplare…/Vine o zi când vom pleca/Ș-a morții cupă o vom bea…” Și totuși, într-un timp sacru, când moartea a fost învinsă, când „e un murmur de gânduri și-o dulce așteptare” și „din lumânări curg lacrimi”(Monica Buhac), drumul morții a devenit drumul vieții.

Convinsă că „timpul nu ne mai aparține”, Cătălina Orșivschi a citit Zvon printre ouă și La Paști, în Bucovina, apoi a prezentat două cărticele, apărute la Editura Eikon, București, Cine știe răspunde, pentru ciclul primar și gimnazial.

Pentru că „Un licărit de stele dansa sub gene” și „tainice secrete se zbat în lanțuri grele”, Ovidiu Donisă a emoționat auditoriul cu poeziile Lacrimă și zâmbet și Vis de taină.

O carte nouă, scrisă de Luminița Prepeliță, și prefațată de Ana Văcărașu, Ancore pe cer, a fost prezentată de Gabriela Braha, cuprinsă fiind de vis, ca de „o pasăre de lut”, a simțit cum „se rostogolesc în valuri gândurile mele năucite”. Mare admiratoare a poetei Magda Isanos, Gabriela Braha a recitat Murim ca mâine și Vis vegetal. Tot Gabriela Braha a propus pentru informare un material al colonelului Vasile Aioanei, O istorie povestită a veghei de la agie la poliție.

Cu gândul la expoziția de la Putna, care va avea loc la mijlocul lui mai, Dumitru Muntean, în preajma zilei de naștere, a vrut „să se mențină pe aceeași poziție, cu mici intervenții despre Eminescu…”

„Nu există mai mare iubire față de cultura unei națiuni decât scriind poezie în limba ei”, a susținut colonelul și scriitorul Vasile Ursachi, redactor-șef adjunct al revistei „Surâsul Bucovinei”. Pentru a ne vindeca de „poezia de polistiren granulat” și de „nepoezia poeticească”, Vasile Ursachi a venit cu marea poezie a lumii, ziua de 24 aprilie amintind de Căderea Troiei, convins fiind că nu există poet mai mare ca Homer și o reîntoarcere la vârsta de aur a poeziei ar salva lumea spirituală. Eros și Thanatos, prezente în sonetele recitate de Vasile Ursachi, au pus lumea în ordine, acel ordo amoris ancestral: „L-am răstignit pe da în chip de nu::”; „Doar ființa a urcat pe cruce, spre-a birui muririle din moarte…”, „Iubind, m-afund în smârcuri de cerneală ce m-a prăjit cu verbul ei ocult…”

Pesimist și trist din cauza stării de  „dezordine analfabetică” a lumii contemporane, Radu Stancu a amintit de o zicere de-a lui Lenin: „Oamenii de cultură sunt mai degrabă niște excremente, decât elitele unei națiuni.”

File de istorie durută și trăită pe viu „a răsfoit” familia Abutnăriței, de la Fântâna Albă, din acel însângerat aprilie, când oamenii „au vrut să fie liberi și să fie români” (Paraschiva Abutnăriței), până la consecințele integrării Bucovinei în Regatul României (Ioan Abutnăriței).

         Pledând pentru „o concordie nedisimulată”, pentru „conduită empatică” și pentru „o inspirație reciprocă”, Costel Simirea a încercat să aline suferințele prezentului, prin prearomânescul haz de necaz, dar, mai ales, prin sinceritate și sensibilitate, ca blazon al propriei ființe -„Prefer să vă ascult, ori, mai bine spus, să ne ascultăm, că, poate, odată, cineva va asculta și amintirea noastră…”: „Fie ca prieteniile noastre să rămână neîntinate… Fie ca povestea Cenaclului Nectarie să continue…Fie să rămânem cât mai mult pe acest minunat pământ care ne rabdă călcându-l ca, mai apoi, să ne îmbrățișeze ocrotindu-ne…”

Luminița Reveica Țaran