Humanum Lumen

Aflat sub egida titulaturii ce implică dimensiunea filosofică și artistică a demersului cultural aflat anul acesta la cea de-a VIII-a ediție, proiectul expozițional Humanum Lumen face apel la unificare, fuziune, imixtiune a ideilor. În fapt, regăsit sub titulatura ușor distinctă de Humanum Lux, proiectul a debutat în urmă cu 14 ani, datorită inițiativei Luciei Pușcașu și Oanei Hrișcă.

Subtilitatea terminologică a determinat organizatorii să modifice numele proiectului după primele trei ediții, „lux” devenind „lumen” și, cel mai probabil, evidențiind mult mai elocvent metafora insinuată în titlu. Tranzitând tărâmul ideilor filosofice ce gravitează deseori in jurul actului artistic, lumen este metaforă, indică amploare, inundă, înveșmântează și înnobilează materia. Lux e precizie și claritate stricto sensu. Sensul metaforic al termenului "lumen" (utilizat inclusiv in cazul Crezului niceean) definea, în mod evident, mult mai fidel conceptul luminii divine, care se propagă, are amplitudine, înnobilează materia și spiritul.

Asocierea terminologică Humanum Lumen implică două concepte la fel de puternice - lumina, în toate declinările sensurilor sale, și omul, poate cel mai important și relevant dintre toate elementele devenite simboluri universal acceptate în artă. Omul și lumina sa, omul și lumina din interiorul său. Trecând printr-un periplu al percepției, interpretării filosofice și reprezentărilor artistice, de la vechii greci ce utilizau conceptul de „Kalokagathia” (teorie estetică și filosofică definitorie, desemnând sublimarea ființei, prin dezideratul unei existențe marcate de idealuri estetice și etice), la celebrul aforism aparținând lui Protagoras („Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există”), asocierea celor doi termeni – Humanum Lumen – ce constituie tema proiectului expozițional implică atât conceptul artistico-filosofic al omului vitruvian (drept imagine iconică în realizarea afișului încă de la prima ediție a proiectului), cât și principiile ce stau la baza selecției participării în cadrul acestui demers. Infinitate, continuitate, măsură și proporție.

Expoziția vernisată la începutul lunii aprilie, semnată de reprezentanți ai filialei sucevene a Uniunii Artiștilor Plastici, propune o vizualizare a percepției asupra existenței luminii și a umanului, a sacrului din uman, a profanului din divin.

Astfel,
O impresionantă metaforă provocată de vremurile tulburi actuale este compoziția Cameliei Sadovei, inspirată de versurile poetului ucrainean Macsym Krivțov, al cărui final eroic și l-a prezis. "De ar veni mai repede primăvara / Ca în sfârșit / Să înfloresc / În toporași." O țesătură de gânduri, de linii, de culori, în care moartea și viața se împletesc, în care sfârșitul se îngemănează cu renașterea, într-o emoționantă ilustrare a ciclicității milenare. "Aici totul e diferit - spunea același Krivțov. Nu există vârstă, nu există timp măsurabil. Important e doar ce se va întâmpla la sfârșit".
O subtilă invitație în lumea umbrelor și a luminilor tăiate în piatră, lansată de "Apertura" Cameliei Sadovei, deschizătoare de spații interstițiale în care viețuiesc siluete încastrate în timp, plasează privitorul în fața căilor de acces către o întreagă imagerie a sacrului. Spații ample, vibrate cu prețiozitate și precizie, în "Leoaică tânără, iubirea", în care lumina își găsește făgaș printre cercurile și curcubeiele descrise sugestiv. 

Umanul și lumina sunt vizualizate prin prisma doctrinei creștine esențiale ce ființează în ipostaza unei întrupări concepute de Oana Ruxandra Hrișcă - "În căutarea echilibrului" ni se dezvăluie cu o încărcătură semantică ce evocă cele două naturi, divină și umană, îngemănate într-o unitate personală. Întreaga simbolistică a siluetei întrupate e devoalată de cele două palme ridicate - purtând, în pictura de tradiție bizantină, numele de "oranta" - procedeu folosit în mod obișnuit în pictura paleocreștină din catacombe, unde simboliza sufletele defuncților.

Variate, pătrunzătoare și expresive sunt zborurile pe care Lucia Pușcașu le evocă, respirând rafinament, într-o consonanță în care coexistă acorduri, contraste, ritmuri ancestrale. "Femeia pasăre", "Mireasa", "Pasărea cerului", "Spirala vieții" sunt metafore ale sacrului din uman, ale frecvențelor luminii. Dacă percepția de către ochiul uman a unor frecvențe (sau lungimi de undă) de lumină înseamnă culoare, atunci compozițiile Luciei Pușcașu se cuantifică în sensibilitatea spectrală a modului în care acestea - culorile - sunt țesute.

Cu o dublă ipostază a reprezentărilor cu caracter sacru este prezentă Brîndușa Mateș Stanciu, ale cărei compoziții tratează tema naturii divine: de la cele două reprezentări iconografice ("Maica Domnului Dulcea sărutare" și "Iisus Hristos Păstorul cel blând"), realizate canonic într-o justă și limpede factură bizantină, la scena "Învierii", plină de simbolism, discursul său se remarcă prin subtilitate și emoția năzuinței spre sacru, dar mai ales prin devoțiune.

Siluetele creionate de pensulația surprinzător de individualistă a lui Constantin Ungureanu-Box învăluie, seduc și sfârșesc prin a copleși privitorul, vizibil marcat de metafora compozițiilor sale. Umbră și lumină se îngemănează într-un acut acord ce naște simboluri, semne, arhetipuri ce pendulează între două lumi, a căror apartenență la sacru e ambiguă, iar către uman e echivocă. În pictura lui Constantin Ungureanu-Box, în care negrul dobândește valențe sacre, culoarea e subordonată formei, iar forma e subordonată desenului; liniile, chipurile și siluetele sale definesc transformările, zbuciumul interior, metamorfozele și parcursul propriilor frământări.

Vizualizăm, în spontaneitatea cu care Sebastian Rațiu își elaborează tușele, acea narațiune a esteticii și esenței, identificabilă în formulările ample, contrastante. "Sihlă" amintește deopotrivă de hățișul neumblat al codrilor, de solitudinea desăvârșită a materiei, îngemănându-se, în muzicalitate și rezonanță, în sensuri și semnificații, cu un alt termen - "sihastru".

Etalând, în compozițiile sale, o veritabilă saga a peisajelor și cadrelor patriarhale cu a căror atmosferă se îngemănează până la identificare, Gabrel Baban ilustrează o perpetuă integrare a sacrului, a ipoteticului uman ("Mănăstirea Slatina" și "Pârleaz la Falcău"). Evocă locuri încastrate în afara timpului mundan, oferind un discurs artistic marcat de consecvența profesionalismului ce-l caracterizează.

În ambele sale ipostaze, lumina e surprinsă în compoziția semnată de Dan Grigoraș atât din perspectiva fenomenului optic, cât și a semnificațiilor sale sacre, învăluind materia. Ni se dezvăluie, astfel, alegoria unei enigmatice reprezentări iconografice, etanș structurată, ce îi particularizează stilul.

Definit de un discurs auctorial marcat deopotrivă de expresivitate și tensiune, de luminiscent și febril, Ovidiu Buzec evocă, prin a sa "Divă", acea strălucire a latinescului "lux". Subtextual, compoziția sa respiră celebra sintagmă "omenesc, prea omenesc", prin care Nietzsche își intitula, la finele secolului al XIX-lea, una dintre cele mai cuprinzătoare și complexe opere filosofice.
Subtile variații tehnice și alternanțe de clar-obscur se evidențiază în lucrările semnate de Ioan Coțofan, insidioase grafisme liniare ce invocă lirismul unei tehnici tradiționale în raport cu pretextul plastic actual. Lucrările sale - "Flori pe geam" și "Natură statică cu trandafiri" - constituie însemnate puncte de referință ce marchează zona tranzitorie dintre realismul tehnicii și interpretarea motivului, într-un raport de echilibru desăvârșit compus.

O întoarcere către acea "Sacralitate pascală" este propusă de Dimitrie Roman, acel spirit al sanctității ce rezidă în memoria noastră individuală și colectivă. Printre tente, tonuri, acorduri consonante și game cromatice rafinate, simbolismul e evident: clopote, siluete umane, coșuri pascale în așteptarea binecuvântării, peste care se profilează conturul bisericii, spațiu sacrosant al înfăptuirii marilor taine.

După o expoziție personală vernisată în urmă cu mai puțin de două luni, Răzvan Ștefan Horobeț revine cu o surprinzătoare compoziție. "Ethnicromaticon", creație lexicală personală, îmbină ipostaza iconică a personajului aflat în rugăciune cu teoria expusă anterior, referitoare la modul în care culoarea implică percepția de către ochi a frecvențelor (lungimilor de undă) de lumină. Lumina dezvăluie forme, contururi, grafisme absorbite de spațiul fluid.

Persistente în continua lor conversie spre ipostaze ale umanului și luminii, siluetele imaginate de Oana Chilariu Moruz și ale sale "Reverberații urbane" substituie impresii ale exteriorului asupra sinelui, implicând timp și contratimp, spațial și aspațial. Surprinzător de versatile, iluzoriile sale personaje par să ființeze la muchia dintre cele două lumi.

O imprevizibilă metaforă a dialogului cu sacrul o constituie tripticul semnat de Ovidiu Mateș Stanciu, ale cărui litanii/meditații impresionează prin factorul inedit, prin aducerea în realitatea cotidiană a scenelor de existență lăuntrică. Trăirea individuală a actului litanic, în context prozaic, dobândește conotații inepuizabile.

"Dansul solar" al Vioricăi Moruz captivează privitorul, îngemănând contrastele și planurile, într-un decor grafic ce evocă uman și luminiscent însăși esența pulsației vitalității. Siluetele sale sunt surprinse într-o veritabilă coregrafie, profilându-se bidimensional într-un spațiu al dinamismului, ce amintește, structural, de grafismele artei indigene.

Loredana Axinte e prezentă cu o sensibilă și vibrantă ilustrare a "Curiozității", în acordurile cromatice ale pastelurilor ce îi plasează personajul - o ingenuă Eva - în zona unei expresivități ale cărei taine sunt deslușite prin subtile răzuiri și ample racorduri liniare ce au ceva din instantaneul tehnicii sgraffito.

Profund ancorată într-o perpetuă reprezentare a umanului, Ana Maria Ovadiuc îmbină unduirea curbilinie a suprafețelor cu valențele formei plastice. "Coloana", structură compozițională dominată de tenta vibrată și tușa spontană, e un posibil ecou al simbolisticii aflate pe vechile capiteluri romanice.

Compoziția propusa de Adrian Grosari ilustrează continua cercetare vizuală ce glisează pe muchia dintre grafică și monocromie, dovedind deopotrivă predispoziția pentru peisajul ilustrativ și cel ce integrează prezența umană. Cadrele surprinse în "Biserica Sf. Enoh, Ilie și Ioan Teologul - Dragomirna" reiterează aspecte ale existenței sacrului într-o lume prin excelență profană.

Scena evocatoare a "Sfintei Treimi" e propusă de către Emilia Burlacu, artist ce semnează reprezentări iconografice prin care ermetismul artei bizantine își găsește făgaș în multiplele ipostaze ale sacrului.

În cele trei compoziții propuse de Ioana Rusu Sadovei, intitulate sugestiv, umanul apare în mod revelatoriu, păstrând, prin detalii și subtile accente cromatice, forța pretextul plastic utilizat - profunzimea, caracterul evocator și descătușarea finală. De la "Îngerul vesel", la "Am pierdut aripile" și "Acel moment de liniște", e invocată o sublimare a umanului.

O indisolubilă comuniune e propusă în compoziția semnată de Elena Domnar. "Materie și spirit" îmbină contrastele, palpabilul cu impalpabilul, indefinitul cu vizibilul, concretul cu abstractul, provocând mentalul individual și colectiv. Sugestia materiei înveșmântate într-o mandorlă trunchiată conduce privitorul înspre căutarea sacrului într-o realitate a profanului.

Surprinzător de expresive, de o pregnantă vivacitate, ni se înfățișează portretele semnate de Dumitru Rusu - o întoarcere la pitoresc, evocator și sugestiv. Interpretarea nudului feminin - a cărui reprezentare face un impresionant periplu în istoria artei, constituie o învederată mărturie a incontestabilei sale versatilități.

O provocare e lansată și de acel "Tors de martir", semnat de Mircea Dăneasă și Remus Mircea Dăneasă, cuprinzând, în sugestiva metaforă a supliciului, coordonatele vizuale ale simbolului devenit emblematic: o inepuizabilă conexiune, generatoare de sensuri, între epurarea morfologică a torsului sugerat și multiplele sale semnificații.

În periplul destinat luminii și umanului, privitorul surprinde în compozițiile Claudiei Maria Prelipcean o continuă explorare. De la "Întoarcerea la simplitate", al cărei titlu este edificator, la spontaneitatea portretului "Irinuca", către tentația elementelor suprarealiste, tranzităm o impresionantă varietate a abordărilor.

Diversitate, implicare, identificare, recluziune constituie dezideratul acestui inedit proiect artistic. O subtilă invitație la explorarea posibilelor lumi, la imersarea în universul cromatic al celor douăzeci și patru de expozanți ai filialei sucevene, la descifrarea umanului, așa cum apare în viziunile artiștilor mărturisitori ai luminii.

Raluca Schipor-Baban