La Muzeul „Mihail Kogălniceanu”, din Iaşi, s-au deschis cerurile…

Motto: „Apa ne spune că iubirea pe care o simțim pentru semeni este iubirea care ne vindecă pe noi înșine.” (Masaru Emoto)

Odată cu învierea naturii, an de an, primăvara, cerul coboară pe pământ, pentru învierea Omului. Drumul Crucii desăvârșește rătăcirile umanului, construind cărările veșniciei. Odată cu dezvăluirea sacrului, prin comunicare și cuminecare, ființa umană se înalță prin smerenie, dăruire, bunătate, trăsături care au stat la baza întâlnirii de la Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”, din Iași, sub egida Societății Scriitorilor Fără Frontiere, condusă, cu inimă deschisă, de Elena Mândru, întâlnire care a continuat proiectul „Și nouă ne pasă…”

„Fermoarul Cerului, Vindecare și descoperire de sine, prin postul doar cu apă”, de Nicolae Hulpoi, a deschis mintea și inima celor prezenți, care, prin achiziția cărții, au mai salvat o viață schingiuită de războiul nemilos, al copiilor rămași orfani, fără niciun sprijin, la răscruce de viață. Dedicată soției – ”Iubitei mele soții, care mi-a arătat că «iubirea ca moartea e de tare»” – cartea este experiența unei suferințe, dar și un Tratat de Fericire: ”Se spune că situațiile disperate justifică măsuri disperate. Într-un fel de scenariu m-am trezit și eu, pe la începutul lui 2021, când simptomele Long Covid, ce debutaseră în prima parte a lui 2020, deveniseră tot mai greu de îndurat. Când m-am lămurit că medicii nu mă vor putea ajuta și că nu există nicio speranță de vindecare, din lipsă de alternative, am început, timid, explorarea postului doar cu apă, ca metodă terapeutică.”

Nicolae Hulpoi este diacon ortodox, licențiat în teologie și horticultură, doctor în Științele Educației. A fost redactor-șef la Ziarul Lumina, între 2005-2010. Între 2010 și 2013, a fost director la Doxologia Media, unde a dezvoltat portalul doxologia.ro. Din 2013, practică horticultura. Apărută la Editura Printhaus, Iași, 2024, „Fermoarul Cerului” este „o carte deschisă, scrisă cu smerenie, o experiență personală, un mecanism de autofagie” - ne-a mărturisit autorul - , sunt 43 de capitole care dezlănțuie ascunzișurile propriei ființe, tocmai pentru a putea lua lumina vindecătoare, prin post și rugăciune: „Ideea de a posti doar cu apă a apărut în martie 2021, când deja trecuseră luni bune de când suferința depășise cu mult limitele suportabilului, iar medicii consultați nu descoperiseră nicio posibilă pistă. Atunci am postit doar cu apă, pentru prima dată, 11 zile.”

Origine a vieții, mijloc de purificare, centru de regenerescență, apa, ca simbol, are viață proprie, „o viață secretă” – după cum a demonstrat Masaru Emoto - ,  aidoma omului, reacționează diferit la emoții, trăiri, sentimente: „Apa ne spune să ne înfrumusețăm unii pe alții și să ne vindecăm prin tot ce gândim, simțim, rostim și făptuim. Undeva, în adâncurile inaccesibile ochiului omenesc, apa scrie și rescrie adevărul fiecărei clipe de existență printr-un cod al frumuseții. De fapt, totul este frumusețe, dar cu aspecte diferite. Frumusețea se află, de fapt, în ochii celui care o privește.” (Masaru Emoto)

O altă constantă care vindecă umanul de toate rănile vieții este muzica, fie că este armonie a numerelor și a cosmosului, fie că este știința modulațiilor, a măsurii, care dirijează ordinea cosmosului, ordinea umană, ordinea instrumentală. Ca artă de a atinge perfecțiunea, „muzica”, oferită de soprana Marina Porumb, de tenorul Liviu Muntean și de pianista Ina Cristea, într-un microrecital intitulat „Rândunele pe portativ”, a transfigurat trupurile, purtându-le în tăriile cerești, despărțindu-se de „sac și cenușă”. Îmblânzirea tragicului a fost posibilă printr-un adevărat „post cu umor”, propus de epigramistul Vasile Larco: „Despre post, și eu susțin / Că e bun și cel cu apă, / Însă, pe la o agapă, / Este bun și cel cu vin…”; „Eu voi trăi atâta, sper, / Cât Dumnezeu o va decide, / Apoi o să mă-nalț la cer / Când fermoarul s-o deschide.”

Pe firul versurilor, ne-am îngenuncheat sufletele în primăvară, pentru a simți gustul fericirii de a fi împreună, înălțând, la îndemnul poetei Liuba Patriciu, o altfel de rugăciune, „Tatăl Nostru în limbajul florilor”. După ce „ne-am întâlnit cu primăvara pe Copou”, împreună cu Ion Sima Delagaleș, când „vorba-i era cântec, vers și poezie”, Maria Apetroaiei ne-a invitat la „valsul de fluturi” care „adună-n petale și visele noastre.”

Comuniunea cu sacrul a fost posibilă și prin poezie, prin cuvântul taumaturgic, care taie nodul gordian al durerilor fiecăruia. Astfel, Angela Stoian a făcut un pact cu transcendentul, prin cuvânt – „Poruncește, Doamne, să ne prindem în hora mântuirii / Sabia dreptății să taie elanul răzbunării, / Plinătatea atingerii potirului să ne sfințească!” -, iar Maria Grigorovici ne-a îndemnat la „trai senin și bucurie”, în deplina frumusețe a primăverii: „Scoate cearta dintre neamuri și le pune-n piept lumină, / Să se știe c-am învins, / Peste noi, cadă cortină…” Apoi, Lynna Inn ne-a învățat cum putem să ne ferim geamul de pietre, doar devenind „Regele Cântecelor” și „Stăpânul Versului”, Sayat Nova.

Bucurie și tristețe, fericire și durere, împlinire și neîmplinire, toate au fost abolite prin artă, arta de a trăi, arta de a fi, arta de a supraviețui, arta de a fi tu însuți, pentru că acesta este scopul vieții, cum bine zicea Isaia Pustnicul, „scopul vieții creștine este descoperirea de sine”.

Chiar dacă „ne punem la inimă și la cap fermoar” (Ticu Stoian), frumusețea sufletului se hrănește din preaplinul sentimentelor: „Tu ești tot ce vrei să fiu…/ Ești visul nopții fără grai…/ Ești cântecul nopților mele…/ În suflet aș vrea să te port / Ca pe o carte uitată…” (Titi Nechita)

Așa, sub părinteasca îndrumare a moderatorilor evenimentului, Elena Mândru și Mihaela Tudose, „s-a modificat percepția subiectivă a timpului”, „secundele au bătut mai rar”, pentru că am învățat, împreună, o altă lecție de viață, lecția supraviețuirii.

Luminița Reveica Țaran