Acasă la… Ion Grămadă

„Mai neastâmpărat, cuprins de frigurile morții ce-l pândea la depărtare de câteva sute de pași, Ion Grămadă dădu un fluier scurt și plecă în fruntea plotonului. Curgeau gloanțele ca grindina repezită din înălțimi de mânia unei furtuni, în dreapta și-n stânga cădeau soldați. El mergea înainte. (…) Simte o săgetare fierbinte în pântec. Puterile-i slăbesc. Ochii i se împăiănjenesc. Cade în genunchi. (…) Alt glonț îl săgeată însă și mâna amenințătoare, doborându-l cu desăvârșire. Câteva minute de svârcoliri, și sufletul lui se înalță în lumea fericiților făuritori prin propriul sânge ai visului neamului românesc” – așa mărturisea „un camarad de front, de idei și de condei”, Dimitrie Marmeliuc.

După 107 ani de la jertfa de sânge a unui vrednic român, membrii Cenaclului „Nectarie” Vama, sub atenta și părinteasca oblăduire a președintelui Ioan Mugurel Sasu, cu inima oțelită de alte vremuri potrivnice, au plecat în pelerinaj la Zaharești, acolo unde, pe 3 ianuarie 1886, eroul Bucovinei, Ion Grămadă, vedea lumina zilei. Gazda Mare ne-a fost Dumitru Muntean, membru al cenaclului și locuitor al Zahareștilor, economist și publicist, pasionat de numismatică, cartofil, filatelist și bibliofil, care ne-a primit acasă la Domnia Sa, unde tronează un Muzeu al satului de altădată și al culturii din toate timpurile, în curtea căruia se odihnește, alături de carul patriarhal, o mașină de epocă, la care proprietarul se asortează întotdeauna cu frac, joben, papion și mănuși albe. Născut la 22.04.1948, la Zaharești, Suceava, Dumitru Muntean a făcut șapte clase în satul natal, a urmat Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, apoi Facultatea de Științe Economice, secția Contabilitate, din cadrul Universității „Al.I. Cuza” Iași. Îmbinând profesia de economist cu darul scrisului, Dumitru Muntean a publicat cărți la care a lucrat cu dăruire și pasiune: Monografia satului Stroiești de la obârșia Șomuzului, Amalgame (proză scurtă și epigrame), Memorii, sau de la comunism la globalizare, Eseuri – Din istoria scrisului românesc, Din galeria poeților uitați. Având mare grijă de tânăra generație, Dumitru Muntean a instituit un premiu (însoțit de un stimulent financiar) care poartă numele ctitorului de școală „Dr. Nicu, cavaler de Popovici”, pe care îl acordă din 2011 primilor trei elevi clasați, din clasa a VIII-a, de la Școala Gimnazială Stroiești.

Momentele înălțătoare la care au participat membrii cenaclului vămean au fost: depunerea unor coroane la bustul eroului bucovinean, de pe DN 17, și la Monumentul Eroilor din centrul satului Zaharești, din fața Căminului Cultural, vizitarea Muzeului Dumitru Muntean, participarea la ședința tradițională, din ultima marți a fiecărei luni…

Ca de fiecare dată, pagina de istorie a fost susținută de colonelul Ioan Abutnăriței, care a prezentat o analiză politico-militară a Bucovinei de altădată, de 1000 de km², care nu purta pecetea trădării în sânge, și de colonelul Vasile Aioanei, care a vorbit despre un Ion Grămadă al tuturor, nu numai al Zahareștilor, mai ales despre scriitorul Ion Grămadă și despre teza de doctorat.

Proaspăt deținător al Premiului cotidianului „Crai Nou”, la Festivalul Național „Rezonanțe udeștene”, ediția a 27-a, Ovidiu Donisă a pus în versuri condiția umană, căutând un echilibru poetic între viață și moarte: „Două boli, două necazuri, două trupuri ce atârnă, / Ce-au învins se pare Moartea, trec ținându-se de mâna!... / Două lespezi umblătoare... două cruci încovoiate / El o soarbe din privire... ea își dă părul pe spate / N-au nevoie de cuvinte! Se cunosc... de când Pământul;… / Doi bătrâni... un singur suflet... / Sub povara grea... de nea. / Însăși Moartea îi iubește... nu gândește să îi ia!” (El și Ea) În semn de apreciere, președintele Ioan Mugurel Sasu i-a dăruit recentul volum de proză „În umbra triumfului” și i-a felicitat și pe ceilalți premianți ai concursului: Secțiunea Reportaj Literar - Premiul II, Gabriela Țurțu, Suceava; Secțiunea Proză Scurtă - Premiul I: Mariana Bilic, Suceava, Premiul II - Monica Buhac;Mențiune Specială I - Limona Rusu.

Mariana Bilic a făcut posibilă, apoi, evadarea cuvintelor dintr-o adevărată „Cușcă cu lei” - „Rădăcinile îmi ies din pagini când se-agață de spinii de pe marginea mesei…” – și se transformă în „Lespezi fără nume”, pentru că „spaimele stau strâmbe și acum pe trupul rănilor”, iar „tâmpla este crăpată de viscolul din cuvinte.”

O radiografie spirituală a neamului românesc, care a purtat veșnicia cu demnitate, neîngenunchiat, a prezentat Paraschiva Abutnăriței: „Nori negri ce varsă puhoaie / Acoperă cerul țării curat / Amintind uneori de urât, de războaie / Dar și că neamul meu nu a-ngenunchiat…/ Unde sunt toți aceștia ne-amintim an de an / Unde ești tu, Ioane, la Cireșoaia oprit, / Apar în sufletul nostru, vrednic fiu moldovean… / Urmașii tăi astăzi ți se-nchină smerit.” (Neamul meu)

Limona Rusu, descendentă directă din neamul eroului Ion Grămadă, a încercat, prin poezie, să ia timpul de-a-ndoaselea, pentru a-l dezlega de vitregia istoriei și pentru a reconstrui, din cuvinte, o casă memorială: „Dezleg lacătul greu de la poarta uitată / de chipuri răsărind din trecutul mângâind aripi de înger / azi fântâni secate se plimbă prin amintirile sparte…” (Dezleg)

Cu rădăcini în Stroieștiul Sucevei (tatăl a fost doctor veterinar în Stroiești), poeta Gabriela Braha se regăsește „la răscruce de gânduri” pentru că simte până în străfundurile amintirilor care dor, chipul părinților, și le mulțumește, în versuri, pentru că este…Anotimpurile vieții au început să se confunde cu „anotimpurile iubirii”, iar poeta Monica Buhac, din vârful condeiului sensibil, a pus pe soclu eternul sentiment care a evadat din propriu-i suflet: „Iubirea are multă culoare! Fără culoare, iubirea dispare! / Așa te-am iubit… viu, viu colorat; nu voalat, nu șters, ci neblurat. / Dintr-un ton închis într-unul intens, / nu-i decât un pas, dar pasu-i imens.” (Anotimpurile iubirii) Despre tragismul unei frumuseți pierdute ne-a dezvăluit prozatoarea și pictorița Grațiela Țurțu, care a simțit cum ni s-a furat o bucată de cer, lăsându-ne orfani de pace și de libertate.

Cuprins de trauma scrisului, George Sauciuc râvnește, totuși, la fructul oprit al visărilor: „Am alunecat pe drumuri / înainte bătute / Pe dor și dragoste / Am alunecat… / Mi-e frică să scriu / Gândurile, truda, scrisul / Mi-e frică să mă scriu / Mi-e frică / să mă iubiți…”

Bătând cu degetele cuvintelor la poarta timpului care va să vie, trecând din moarte la viață, poetul Valerian Bedrule duce pe umeri un anotimp aproape pierdut, așteptând restituiri pribege: „răriți, vom ușura povara ierbii, / lumina,-n dosul umbrei, stă regește, / ah, luna, din instinct, rănește cerbii, / doar acera, din gândul meu, clipește; / sentințe-mpăturite-adorm în mere, / idilele-s trecute de amiază, / ah, timpu-ngălbenește între sfere, / doar acera, din gându-mi, este trează…” ( Răriți, vom ușura povara ierbii)

Vasile Chindriș, un alt iubitor de tradiții înveșnicite și așezate la icoana sufletului, a pledat pentru o repunere în valoare a personalității lui Ion Grămadă, păstrând din Bucovina de altădată „strigătul din noapte”.

La o altă copilărie de neuitat ne-a invitat, prin vers, scriitorul Traian Nistiriuc, pentru a fi părtași la „visarea norocului” și la „chemarea jocului”, chiar dacă toți ne îndreptăm spre gara unde nu mai așteaptă niciun tren: „Cum să uit, / Ca și cum nu ar fi existat, / strigătele de rămas bun / ale cocorilor, / valsând pe cerurile toamnelor / cu plutirea spre iarnă / a norilor?!”

Cu delicatețe, candoare și mare iubitoare de frumusețe, profesoara Zina Iuliana Cucoș a mulțumit tuturor pentru darurile de care s-a bucurat.

Înfruptându-se dintr-un naturalism incisiv, Marian Călinescu ne-a prezentat fragmente de realitate în carne și oase, demascând lumea cea de toate zilele: „Textul care urmează se dorește a fi o pledoarie în favoarea unei concepții creaționiste, strâns legată de un sistem de convingeri personale. Încep cu această lămurire pentru a preîntâmpina orice fel de polemică, al cărei rezultat cert ar fi un consum important de timp și năruirea unor zăgazuri firave îndărătul cărora o mare de emoții puternice stau pregătite să lovească și în cele mai amiabile relații. Știu asta, fiindcă tot pățitul este priceput. Ipoteza de plecare este următoarea: viața se călăuzește după instincte, profund înrădăcinate, scrise în genele fiecărui individ, în nucleul fiecărei celule vii. Aceste instincte pot fi modelate matematic nu prin legi ale hazardului, ci prin sisteme probabilistice. Subliniez: probabilitățile nu au nimic, absolut nimic de a face cu haosul.” Pentru a îmblânzi vremelnicia, Radu Stancu a realizat un elogiu al identității naționale, având la bază limba, credința și folclorul, care constituie un alt act de eroism, al permanenței, pe principiul „eroii nu mor niciodată”. Aruncând mănușa purului adevăr, potrivit căruia „istoria se scrie sub ochii noștri”, Costel Simirea ne-a îndemnat, în această „Dumbravă minunată”, să ne iubim clipa, pentru a înteți „jarul ce rămâne de la strămoșii tăi până la mine”, prin aruncarea în „zbaterea luminii”: ”încâlceam clipele în priviri, / cu speranța cenușii mă îmbrăcam…”

Așa, înfruptându-ne din cuvinte și din merinde, timp de 4 ore, ne-am simțit și noi eroi, căzuți la datoria scrisului, pentru a face un pact cu veșnicia, învățând, fiecare pe cont propriu, lecția jertfei de sine: „Ofițerul bucovinean ION GRĂMADĂ, care a murit luptând eroic, era un om frumos și zdravăn, pe care natura-l împodobise cu o minte aleasă. Poate între toți tinerii din țerișoara lui nu era unul să-l întreacă. Bun cunoscător al trecutului nației sale, el era și un scriitor de chemare, știind să dea viață prin farmecul formei bogatului material pe care-l aduna răbdător.” (Nicolae Iorga)

Luminița Reveica Țaran