Poezia naturii și natura poeziei în Țara Dornelor

După un lung periplu transfrontalier, „Mașina cu Poeți” s-a odihnit și la poalele Călimanului, în comuna Șaru Dornei, la Pensiunea „Izvorul Bucovinei”, într-o adevărată comună a paradoxurilor, jumătate în Regat, jumătate în Bucovina, la hotarul dintre Bucovina și Ardeal.

Șaru Dornei își află denumirea în legenda Dornei, potrivit căreia Dragoș Vodă, trecând din Maramureș, prin Pasul Prislop, pe Valea Bistriței Aurii, ar fi poposit la Iacobeni. La o vânătoare pe muntele Oușorul, a rănit o căprioară și, în urmărirea ei, a cunoscut-o pe frumoasa Dorina, de care s-a îndrăgostit. Revenind după câțiva ani la căsuța (vatra) de pe malul apei Dorinei (Vatra Dornei), Dragoș află că Dorina este plecată cu turma de oi spre Munții Călimani. Plecând în căutarea ei, Dorina nu îl recunoaște, se ascunde și este rănită de săgeata voievodului care crede că a dat peste o sălbăticiune. Astfel, mergând pe urma șirului Dorinei (Șaru Dornei), Dragoș ar fi trăit ziua cea mai neagră (Neagra Șarului), atunci când și-a ucis iubita. Ion Drăgușanul a descris localitatea Şaru Dornei ca fiind plaiul legendarului Pintea Haiducul şi satul natal al haiducului interbelic Haralambie Niculiţă şi al cetei „Fiii Codrului”, stârpită de jandarmeria regală, sub justificarea „tentativei de evadare de sub escortă”, ținut care a avut destinul multor aşezări de pe graniţa dintre Bucovina şi Moldova. Ca şi celelalte, şi aşezarea aceasta, ruptă în două de graniţa româno-austriacă, are două părţi de sat: un cătun, în Bucovina, şi un sat, în Moldova şi, ulterior, în Regatul României.

Numele localității provine de la terenul roşietic numit şar, ce conţine mult arsenic, care altădată se exploata, trimiţându-se în Austria, în germană șar însemnând aluviuni, mâl, lut. Istoricul Teodor Balan apreciază că localitatea datează din anii 1595-1600. Printre primele atestări documentare poate fi amintit documentul din 1630 prin care Moise Moghina întărește Mănăstirea Voroneț cu o braniște în Munții Câmpulungului și întâlnim toponimele: Dealul Șarului, Neagra, Ialovița, Muntele Pinului, Colbul, Cotârgași. În perioada 1774-1918 locuitorii din Bucovina devin supuși ai coroanei austriece, în timp ce Șaru Dornei și Neagra Șarului au rămas în continuare sub administrație moldovenească.

Organizatorii întâlnirii de suflet au fost: Primăria comunei, în frunte cu primarul Ioan Cătălin Iordache, și două familii întemeietoare de viață culturală, familia Ioan, Paraschiva și Ionuț Abutnăriței, de la Vatra Dornei, și familia Marian și Elena Mândru, de la Iași. Evenimentul a fost moderat de universitarul Neculai Marcel Flocea, președintele Cenaclului „Țara de Sus”, din Câmpulung Moldovenesc.

O istorie a locului a fost prezentată de colonelul și iubitorul de istorie Ioan Abutnăriței care a evocat și o serie de personalități de al căror nume se leagă comuna Neagra Șarului: generalul Gheorghe Manoliu, universitarul Nichita Adăniloaie, personajul de legendă Ilie Niculiță, luptător și la Revoluția de la 1848, haiducul Grigore Niculiță, împușcat în munții Tarcăului, Mina Minovici, întemeietorul Institutului de Medicină Legală.

Un moment foarte emoționant a fost dialogul umanitar, dintre Societatea Scriitorilor Fără Frontiere (SSFF), de la Iași, reprezentată de președintele Elena Mândru și de vicepreședinții Maria Apetroaiei și Paraschiva Abutnăriței, și Societatea Doamnele Române, din Cernăuți, reprezentată de Maria Toacă și Carolina Jitaru. Colaborarea dintre cele două societăți a constat în concretizarea unor acțiuni de întrajutorare a copiilor români orfani, ai căror părinți au murit în războiul actual, și a altor copii, cu nevoi majore, din zona fierbinte.

Acțiunea „Și nouă ne pasă”, inițiată de SSF, sub directa îndrumare a președintei Elena Mândru, a avut sorți de izbândă; astfel, prin generozitatea unor membri SSFF și colaboratori ai revistei „Moldova Literară”, s-au strâns 2.000 de lei (17.500 de grivne) care s-au donat acestor copii, victime ale războiului nemilos. „De la inimă la inimă”, Doamnele Române, în semn de mulțumire, au oferit păpuși tradiționale, confecționate de acești copii, pentru că „pas cu pas țesem istoria neamului”. (Maria Toacă)

Delegația de la Cernăuți, formată din Nicolae Șapcă, Gheorghe Ungurean, Vasile Carlașciuc, Maria Toacă, Carolina Jitaru, Tatiana Golciuk, Rodica Zegrea, a mulțumit gazdelor primitoare pentru că „au odrăslit în suflete sămânța dragostei pentru frații din Nordul Bucovinei”. (Maria Toacă)

Nicolae Șapcă a readus, în memoria prezentului, un moment înălțător, desfășurat la universitatea cernăuțeană, alături de regretata Lora Bostan, un moment în care Paraschiva Abutnăriței și-a exprimat, prin vers, trăirile și dragostea de Bucovina. Nicolae Șapcă a adus, tot în vers, „lut de Cernăuți” și i-a propus doamnei Paraschiva „să mai întoarcă de câteva ori clepsidra albastră”: „E dimineță, zi și iar e seară, / Poeții stau la sfat pe internet, / O zână cu figură de vioară / Se plimbă printre iambii de sonet. / Și dacă mugurii se-nghesuie în ram / E ca în versul zilei să te am…” (Sonetul poeziei) Privind în miezul înțelesurilor, Nicolae Șapcă ne-a dăruit gânduri despre Eminescu, călătorind „pe creste de cuvinte”: „Azi mă înclin din nou peste-a ta Carte / Din geniu izvorâtă, rugă lină, / Ce dăinui-va ani și ani lumină / Și după neștiuta morții moarte”. (Voce din Cernăuți)

Căutându-se pe sine, printre anotimpurile care i-au inundat simțurile, Mariana Bilic, recunoscându-și „vârsta unei foste mări pierdute”, și-a regăsit identitatea în bucuriile naturii, simțite la fiecare zvâcnire a condeiului: „Da, aș vrea să fiu un salcâm! / ar fi locul unde s-ar pârgui toate dorințele / ar fi locul perfect / de unde aș privi trupul pământului cum se preschimbă / cum viața dăruiește viață / aș zări / firele de iarbă încrețindu-și frunțile la prima geană de lumină / și bucuria din ochiul de rouă / aș vedea cum oglinda timpului se răstoarnă / dar ce caută inima mea în oglindă?” (cu ce m-aș putea asemăna?)

Lucian Ioniță a aruncat în urna vremurilor „cuvinte incendiare”, din care au străbătut „luptele otrăvitoare ale manipulării”, un adevărat „salt mortal pe scara unsă cu beneficii”, pe același principiu al capitulării, „o burtă plină cu mici și bere e fericită”.

Într-un timp când „se cerne pe frunze verde”, Maria Apetroaiei ne-a propus o reîntoarcere la veșnicie, la Eminescu, ca la „o ancoră-n furtună”, pentru „a cânta de răzvrătire-n Doina ta jelire… vremelnica dorință și eternul De-aș avea…”

În spirit idilic, la taifas cu inima în care sentimentele dau în clocot, Tatiana Golciuk ne-a mărturisit despre „o dragoste furată” în care teama de a spune „te iubesc” a fost abolită.

Pentru a acoperi „un loc gol”, Ilinca Sobețchi ne-a adresat o chemare poetică, „Hai să construim aici o soartă…”, să ne transformăm în veritabili Sisifi moderni, când „s-așterne clocot peste câmp… adică un apus…”

Înfruptându-se din „carafa albastră a cerului senin”, George Mahalu „a absorbit tăcerile” și ne-a oferit „dulceața ascunsă”, chiar dacă, uneori, e ferm convins de contrarii: „N-aș da o cotă din dulcea-mi durere…”

Vasile Carlașciuc ne-a amintit de străzile Cernăuțiului care se spune că sunt măturate cu buchete de trandafiri, acum când „zilele de aur sunt atât de rare, în această lume plină de amar”, iar „poezia se scrie cu pana poetului, în pană de curent electric…”

Simțind „pământul care mănâncă umbre și urme”, Gheorghe Ungurean trăiește vremurile de război „cu sufletul scos din țâțâni”.

Odată cu soarele care se scălda în baia de lumină, Grațiela Țurțu „a comandat o petrecere” – „Pe lună vrând s-o îmblânzească, soarele comandă o petrecere…” – o petrecere în care umflatul în pene este interzis, „pentru a nu se vedea pielea minții goală”.

Cu sufletul inundat de senin, Valerian Bedrule și-a răvășit stihul peste umărul potrivnic al timpului scăpătat: „Am fluierat albastru peste vreme, / secundele curgeau șiroi pe geam, / le-mprăștiase vântul mai devreme, / cât, răvășite,-n gânduri, să le am; / în Univers, mai e harababură, / mă-ngână paso doble incomplet, / a cerului cămașă e-n uzură, / metafora sughite-n cabaret…” (Ne stingem în allegro)

Încercând să fure „cioburi din stele”, Rodica Zegrea este dezamăgită că sunt „tot mai puține astre pe Calea Lactee”, dar nimic nu e zadarnic, după cum însăși recunoaște: „tot găsesc litere cu care au fost scrise cele 10 porunci…”

Urmând drumul Dornei, drumul pașilor pierduți, Grațiela Cristina Herghelegiu este convinsă că „își scriu povestea vie anii”: „Ajuns la Dorna, Vatra mea, te simți scăldat în poezie,/ Te răcorești la o cișmea, cu apă rece, parcă vie./ E loc frumos, cu oameni buni, în care timpul ațipește,/ Păzit de munții cei străbuni, parcă-i desprins dintr-o poveste. / Vei vrea mereu să tot revii, să sorbi cu drag din energia,/ Care discret, fără ca să știi, îți va sădi în piept magia...” (Drumul spre Dorna)

Despre destinul nostru comun și despre Judecata de Apoi a Culturii ne-a vorbit profesorul, colonelul și istoricul Vasile Adăscăliței, construind o adevărată pledoarie a gândirii, „ca starea noastră de raționalitate”, plecând de la filosofia lui „cogito, ergo sum”.

Tot la cunoaștere, ca starea de veghe a minții, ne-a îndemnat și Dorel Aurel Lungu: „Nu-ți fie frică să înveți tot timpul, chiar și din greșeli. Cunoașterea este o comoară, pe care totdeauna o poți purta cu tine și poți să dai din ea și altora, fără teama că vei suferi o pagubă.”

Profesoara, artista și scriitoarea Lenuța Rusu, de la Fălticeni, a prezentat un minunat concurs interjudețean, „Șezătoarea copiilor”, și a deschis porțile inocenței și fericirii.

Simțind „viața cu fluturi în stomac”, Paula Drăgușanu a luat „un pahar de soare” și „aripi mov” și s-a așezat cuminte, într-un colt de suflet, ascultând tropotul vieții: „urlă viața la mine ca un stindard dacic”.

Plecată „în căutarea liniștii”, Maria Crețu a adus un omagiu acestor locuri fabuloase, dedându-se însingurării unui vis neînvins: „Am căutat liniștea / într-o poiană din pădure. / Dar tocmai când mă bucuram / de soare și cântec de păsări, / am zărit un rug de mure / care insuflă invidie, iar pe un copac aflat / în raza mea vizuală, lichenii singurătății.” (În căutarea liniștii)

Aflat sub zodia incertitudinii, Ioan Caulea e într-o permanentă căutarea a cuvântului deghizat în veșmânt baroc, dezvelind, astfel, stilul unui nou început: „devenirea întru cuvânt prinde sens doar / în căutările tale, / rețeta fericirii nu există decât / în cărțile care te citesc, / tu ești demonul amurgului căruia / creatorul își vinde opera, / iluziile tale își pierd virginitatea / în feeria metaforei.” (incertitudine)

Ansamblul „Poienița”, din Poiana Stampei, unde își are rădăcinile Paraschiva Abutnăriței, condus de profesorul, textierul, muzicologul, dirijorul și solistul instrumentist Dănuț Lăcătuș, care cuprinde în jur de 75 de copii, împreună cu solista Antonia Tătaru au adus tradițiile și obiceiurile locului în fața oaspeților care au simțit cum le curge prin sânge veșnicia.

Cu binecunoscutu-i flaut fermecat, Puiu Crețu ne-a purtat pe aripile muzicii, interpretând Scena Pastorală, de Petre Elinescu.

Vocea de aur a Bucovinei întregite, Carolina Jitaru, a încercat, prin cântec și poezie, să ne facă prieteni ai timpului îndărătnic: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece…/ Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate…”

Epigramist, profesor, scriitor și președinte de cenaclu, Constantin Bulboacă a făcut o invitație inedită unui alt președinte de cenaclu: „Poezia-i cu toptanul, / Dar se naște o-ntrebare: / Oare unde-i Horbovanu? / Haide la înaintare!”

Sensibil și priceput într-ale însemnărilor încărcate de știința vieții, dar și de puterea zâmbetului, Constantin Horbovanu a avut ultimul cuvânt, al cugetărilor care au pus pe gânduri întreaga audiență:„Sunt oameni care descoperă oameni și oameni care acoperă oameni.” / „Bătrânii folosesc foarte puțin energia electrică... Lor le ajunge lumina zilei.” / „Bătrânețea este arta tinereții, ajunsă la maturitate.” / „Degeaba mâinile tale mângâie iarba, dacă, după aceea, picioarele o calcă.” / „Lacrimile prezentului curg din  inima trecutului, în ochii viitorului.” / „Întunericul este lumina fărădelegilor.” / „În literatura unui popor, poezia arată sensibilitate, iar umorul - istețimea acelui popor.” / „Pescarul prinde mai mulți pești, când peștii sunt înfometați.” / „Mincinosul poate să aibă minte strălucitoare, dar față curată, nu.” / „Faptele și vorbele sunt copiii legitimi ai caracterului.”

Luminița Reveica Țaran