Demon și geniu la Lermontov și Eminescu

Încă din antichitate filozofii și scriitorii au încercat să definească conceptul de daimon, întrucât simțeau că omul de geniu este în momentul inspirației posedat de puteri necunoscute. Pentru Socrate, daimonionul este o voce lăuntrică pe care o aude și care îl împiedică să facă unele lucruri. „Daimonionul este sădit în mine de copil, și mi-apare ca un glas”. Platon, în opera sa fundamentală despre mituri „TIMAIOS”, afirmă că în lumea arhaică sufletul este dăruit de către zeu fiecărui om ca un geniu divin și primii oameni, locuind în vecinătatea zeilor, înțeleg mai bine adevărul, Heraclit spunea că daimonionul locuiește în om, iar scriitorul latin Apuleius definea daimonionul astfel: „Într-un sens, și sufletul omenesc, chiar acum, locuind în corp se numește daimon”.

În esență, cei vechi erau convinși că în om sălășluiește un zeu, un daimon, care aparține părții superioare a sufletului, omul având în el o existență divină. Cea mai profundă abordare a chestiunii o întâlnim probabil la Goethe. Întrebat Eckermann ce este demonicul și în ce măsură opera sa e marcată de prezența acestuia, marele scriitor ar fi răspuns că este „O forță tainică, un soi de destin”, „o enigmă inexprimabilă a universului și a vieții” în care să impresioneze peste puterea omenească de înțelegere. Creația însăși, inconștientă ca proveniență, Goethe o atribuie în mare parte demoniacului. Demonicul ca produs al gândirii miticii goetheene stă la baza concepției romantice despre geniu. Goethe încearcă o apropiere între geniu și  divinitate prin intermediul demonicului. În orice geniu demonicul e un factor neliniștit, deci permanent.

În romantism, actul creației apare sacru, iar autorul romantic este absorbit de acest proces. Poetul romantic, având conștiința destinului său demiurgic, mai mult ca oricare alt artist, inițiază un mit propriu, mitul poetului de geniu. Motivele și temele predilecte ale romanticilor vorbesc despre un eu puternic sensibilizat, predispus la meditație.

Tipul de erou sumbru, demonic, puternic, sfâșiat de întrebări asupra vieții și libertății, având inima „bolnavă” atinsă de romanticul rău al secolului, cu drama lui interioară, cu melancolia și cu elementul confesional și social în proză (F. Chateaubriand, J. Sand) cu cel meditativ în poezie (A. Lamartine, V. Hugo, A. de Vigny, A de Musset), apare într-o ipostază de totală neaderență la cercul strâmt al lumii pământene.

Eroul romantic al lui Lermontov, simțindu-se străin și singur într-o lume ostilă, caută refugii într-o lume utopică, în copilărie, natură, halucinație și uneori datorită temperamentului și împrejurărilor se răzvrătește devenind violent, manifestând în acest fel inadaptabilitatea. La unii reprezentanți ai romantismului inadaptarea ia forma protestului, pe când alții își găsesc refugiu în vis, în nostalgie.

Inadaptabilitatea lermontoriană, ca și cea eminesciană se exprimă prin două simboluri romantice majore – demonul și geniul – iar motivul demonic și motivul geniului alcătuiesc două dintre cele mai importante coordonate ale lirismului lermontovian și eminescian, între care se stabilesc numeroase și diferite conexiuni. În primul rând inadaptarea demonică este revolta romantică a evului liric înfățișat ca un demon, ca un înger căzut;  un suflet mândru și răzvrătit bântuit de uriașe conflicte cu o existență zbuciumată. În această ipostază demonul are dimensiuni titanice.

„Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe.

Ce puternic e-gândi ea, cu amoroasă dulce spaimă;

El prezentul îl răscoală cu-a gândurilor lui faimă

Contra tot grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe”

(„Înger și demon” – M. Eminescu)

„De mult proscris, el rătăcea

Prin trista lumilor risipă,

Și veacul după veac fugea.

Cum fuge clipa după clipă,

În uniform șirag ne-nfrânt.

Stăpân pe-acest mărunt pământ,

Cu silă-n neagra lui pornire

El uneltea, și-n drumul său

N-afla nicicând împotrivire –

Și s-a scârbit de-atâta rău.”

(Demonul – M. Lermontov)

În al doilea rând inadaptarea geniului ia forma contemplativității. Această contemplativitate cu profund sens filozofic are accente critice și ironice.

După încercarea mistuitoare de a se apropia de o ființă vie și de a părăsi singurătățile universului, ambii eroi renunță și redevin la starea lor inițială. Visul de iubire nu s-a mai putut îndeplini fie din cauza nepotrivirii care există între îndoială și credință (Demonul), fie din cauza abisului existent între ceresc și terestru, etern și vremelnic (Luceafărul):

„Și îngerul privi cu-asprime

La spiritul viclean și mut,

Apoi, voios, pe-aripi sublime,

Cu sufletul a dispărut.

 Și demonul, înfrânt, sălbatic

Își blestemă nebunul vis,

Din nou, trufaș și singuratic,

Pribeag rămase prin abis.

Din nou, înfrânt porni-n neștire,

Încrâncenat scrâșnind din dinți,

Lipsit de țel și de iubire

Și părăsit de năzuinți ...”

(Demonul – M. Lermontov)

„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece”

(Luceafărul – M. Eminescu)

În dramatica strădanie de a afla răspuns la cele mai grave întrebări ale naturii umane purtând însemnele purității și ale divinului, ca și în mistuitoarea sa sete de perfecțiune, geniul își păstrează sublima neputință de adaptare, iar demonul își manifestă veșnica sa nemulțumire față de ordinea divină sau umană.

Prof. Arhid. Șt. Hreniuc