Motivul morții în lirica lui Alfred de Vigny, Serghei Esenin și Nicolae Labiș

Unul din cele mai constante motive ale liricii universale culte și populare este acela al morții. Începând cu ”Convorbirea unui dezamăgit cu sufletul său” din poezia egipteană a celui de al doilea mileniu de dinaintea erei noastre și până în poezia contemporană, moartea a constituit atât un prilej de meditație, cât și un prilej de vibrație lirică vis-a-vis de aceste gânduri. Modul direct sau indirect în care un poet cântă moartea trădează atât felul de a se manifesta al propriilor sale disponibilități creatoare, cât și aderența sa la unul sau la altul dintre curentele artistice.

Poezia romantică, atât de înclinată spre meditație este traversată de la un capăt la celălalt de acest motiv. Shelley, Byron, Lamartine, Hugo, Vigny, Pușkin, Șevcenko, Lermontov, Esenin, Eminescu sunt numai câțiva reprezentanți ai marii poezii care s-au cutremurat în fața stingerii definitive.

În intenția noastră este de a pune în lumină similitudinile și diferențele care există sub acest aspect între ”Moartea lupului” de Alfred de Vigny, ”Vulpea” de Serghei Esenin și ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. Confruntând textele vom constata că Vigny și Labiș insistă în primul rând asupra  cadrului în care se va săvârși drama pe când Esenin trece direct la prezentarea imaginii animalului ucis:

”Sus peste luna-n flăcări, nori grei își grăbeau drumul

Așa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,

Și codrii erau negri, și-adânci în depărtări.

Mergeam tăcuți prin iarba jilavelor cărări,

Prin bălăria deasă și spinii-nalți și goi.”

”Cu foșnet vestejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!

Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții.”

Mai concis decât ceilalți în ceea ce privește mijloacele artistice, Esenin nu mai insistă asupra cadrului care îl pregătește pe cititor asupra a ceea ce va urma, ci începe cu înfățișarea animalului muribund, fapt menit să aibă ca efect un mai mare șoc afectiv asupra lectorului:

„Șchiopătase pân-la vizuină

Cu-n picior zdrobit.

Lângă gura ei s-a-ncolăcit

Și-n omăt, c-o horbotă de sânge, fină,

Chipul prins de somn și-a zugrăvit”.

În continuare, asistăm la modul în care se petrece drama propriu-zisă. La Alfred de Vigny are loc o încleștare dură între om și lup, la Serghei Esenin și la Nicolae Labiș este vorba numai de consecința acțiunii omului asupra vulpii și asupra căprioarei:

„Pe labe-ntinse lupul se-așează și cârlige

Crispatele lui gheare jos, în nisip le-nfinge.

Pierdut se socotește-ncolțit cum nu gândise,

Retragerea-i tăiată, potecile închise;

Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată

Pe cel mai ager câine de calda beregată,

Și nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oțel,

Deși potop de gloanțe treceau ca-n ciur prin el.”

”Negura creștea deasupra-i, moale,

Rumenă-nserarea jilavă sporea,

Capul tresaltă tot mai agale

Și pe rană limba se răcea”

”Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Își ridicase capul, îl clatină spre stele

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.”

Pretutindeni imaginile înfățișate sunt un prilej de a reacționa afectiv și intelectual în fața morții a lui Alfred de Vigny sau numai afectiv a lui Serghei Esenin și Nicolae Labiș. Poezia lui Vigny se deschide spre filozofie mai mult decât a celorlalți. Poetul francez sugerează prin imaginea morții lupului o lecție de stoicism, un mod de existență. Lupul poate servi drept exemplu de orgoliu stoic. Omul este dator să îndure inevitabilul în mod demn și mândru:

”Spunea: De poți fă totul ca sufletul s-ajungă

Prin viață cu silință și cugetare lungă,

Pân-la înalta treaptă de stoică mândrie

Unde, născut în codri, să urc mi-a fost dat mie.

Gemi, plângi, te rogi, e-aceeași eternă lașitate.

Energic du-ți într-una povara vieții-n spate.

Pe drumul unde soarta te cheamă-adeseori,

Apoi ca mine rabdă și fără-o vorbă mori.”

La Esenin și la Labiș, imaginea vulpii muribunde și a căprioarei moarte sunt prilej nu de meditație, ci de înfiorare în fața morții ca atare, fie că este vorba de un om fie că e vorba de un animal:

”Căzu-n viscol coada de jăratic

Buzele de morcov putred s-au umplut

Era miros de frunziș și lut

Și-n vizuină, răsfirându-se molatic,

Sângele se prelingea tăcut ...”

”O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Și viața căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure și pustii.”

În concluzie, comparând cele trei poezii constatăm că în vreme ce Vigny ne sugerează un mod de comportament în viață, adică depășește hotarele poeziei spre filozofie și didacticism, Esenin și Labiș rămân numai poeți, întrucât lirica lor nu este decât o intensă vibrație afectivă în fața neantului.

Prof. Arhid. Șt. Hreniuc