Despre românismul moldovean al suceveanului Andrei Breabăn

Andrei Breabăn : Vitejii Măriei Sale, vol  I, Cneaghina Marușca; Vol. II, Stăpân în Țara Moldovei;

Cărțile autorului, la care ne-am oprit acum, arată o puternică seducție pe care o exercită istoria, legenda și mitul asupra unui intelectual din Bucovina, deși, sau poate chiar de aceea, are pregătire de jurist. În cele aproape trei sute de pagini, așezate elegant în opt  capitole, sub o copertă emoționantă, cu vechea hartă a Moldovei, ni se propune ipostaza adolescentului Ștefan Mușatin, nu cu aureola croită de Sadoveanu, ci altfel, însă fascinant, printr-un amestec de luciditate, inteligență și distincție princiară, mai ales când e proiectat pe o scenă istorică magnifică, alături de vărul său Vlad Țepeș, ori protectorul Ioan de Hunedoara.

Dificultățile proiectării literare a acestei teme istorice veneau tocmai din faptul că, pentru fiecare român, cu ceva școală, există un Ștefan al său. Atunci, suceveanul, care a respirat atâția ani aerul Cetății Mușatinilor, a ales o variantă de evocare literară în care originalitatea să nu sufere complet, voievodul să fie cât se poate de autentic, iar spațiul istorico -geografic să apară recognoscibil și pentru cititor; marele voievod are cincisprezece ani, mama lui, Oltea Doamna, este la Borzești-Bacău, iar familia lor a înfruntat o dramă dureroasă: asasinarea mișelească a lui Bogdan al II-lea de către susținătorii fratelui vitreg al acestuia, Petru Aron; drama este cu atât mai greu de suportat, cu cât prințul Ștefan a asistat, desigur fără voie, la descăpăținarea  părintelui său, pe un butuc – sec XV-lea, stăpânit cu greu de căpitanul de darabani Mihail-străjerul său.

Fiecare dintre capitole are, în deschidere, un moto din cronicari români, istorici italieni, arhive ale Vaticanului, informații din arhive rusești (deschise după anii 90), publicații universitare românești, opere academice semnate de un Xenopol ori Kogălniceanu și alții. Acestea toate au o dublă funcție: este grila necesară pentru evenimente petrecute în urmă cu cinci-șase veacuri, dar și cu impresia de autenticitate generate de autorități științifice; căci, repet, Andrei Breabăn se teme de impresia creată de distanța temporală, apărând consecvent sensul de autenticitate. Cu aceasta plusează și în direcția nevoii de unire a românilor-moldoveni, valahi, transilvăneni - pentru a elimina mai ușor pericolele unei istorii vitrege.

Autorul așază decis, sub semnul ficțiunii, trei componente tematice : copilăria și adolescența eroilor narațiunii; detaliile cotidiene, mai ales că Ștefan și Vlad călătoresc prin Transilvania și alte spații; dar și expresia portretistică a prințișorilor români, atât de diferiți, dar  și atât de seducători. Am apreciat, de asemenea, și multitudinea naratorilor care, venind din comunități diferite, aduc repere istorico-geografice și culinare chiar foarte variate, toate propunând o lume medievală puțin cunoscută acum, dar fascinantă. Toate acestea marchează textul și în arta compoziției, prin vibrații poematice, repetiții cu efecte lirice, reconstituiri după documente arhivistice și efecte căutate pentru autentificarea situațiilor și episoadelor, în consens cu firul istoric.

Interesant este că Andrei Breabăn, deși s-a dedicat mai târziu preocupărilor literare, alternează în chip natural modurile literare, trecând firesc de la stilul documentar la cel beletristic, de la acestea la limbajul oral, în care regionalismele și arhaismele (zapis, zămnic, etc.) stau bine lângă termenii literari.

Din proza lui Andrei Breabăn se conturează o năvalnică Europă în care valahii, moldovenii și transilvănenii se vizitează și se ajută adesea, contextele în care trăiesc integrează elemente de civilizație elegante, apar forme de afirmare spirituală precum Casta Vitejilor Măriei Sale; se impun ceremonialuri de curte monarhică; interferențele între familiile princiare sunt frecvente și în spiritul epocii (Mușatinii cu Jagellonii;  Huniazii cu nobilii maghiari dar și cu  moldoveanul Petru Mușat; Ordinul Dragonilor cu voievozii valahi). Ștefan al Moldovei are o pribegie de șase ani prin Occident și cunoaște forme culturale și militare noi. Ca nepot al lui Alexandru cel Bun și Domn al Moldovei, va putea implementa ctitorii apreciate în veac. El a avut o biografie bogată, căci a pierdut , pe parcursul vieții, trei soții și cel puțin șase copii, iar cei 47 de ani de domnie l-au făcut unic pe scara istoriei europene. Cartea lui Andrei Breabăn câștigă prin evocarea vibrantă a unor personalități cunoscute doar de erudiți și mari istorici ca Ioan de Capistrano, Papa Calist al III-lea, poetul Alessandro Cortesi (m.1491), Filippo Scolari, ș.a. care au fost aproape de Iancu de Hunedoara, iar acesta a visat cu obstinație, și a acționat pentru unirea celor trei provincii românești într-un stat antiotoman. Marile lui succese militare i-a alarmat pe mulți, căci era ca un monarh al tuturor celor trei țări române. S-a bazat o vreme pe tinerii prinți Ștefan și Vlad, adică pe Moldova și Muntenia. Portretele acestor prinți sunt memorabile;

Ștefan: ”Cel mai tânăr dintre ei strunea un frumos cal alb, cu coama lungă și mătăsoasă, asemenea veșmintelor stăpânului său , având pe frunte o pată de culoare neagră în formă de cruce. Coada lungă și bogată lovea, din când în când șalele(..)Capul, cu priviri calde și întrebătoare , se întorcea din când în când către călăreț (…) acesta era un tinerel trecut de 20 de ani (..) . Scund de statură, dar bine făcut, vânjos în spate și cu brațe puternice, tânărul cu plete lungi, blonde, lăsate să cadă pe spate până dincolo de umeri, tăia brazii înalți și drepți de pe munte cu ochii săi albaștri ca seninul cerului. Până și privighetorile se opreau din drum pentru a admira pe acest tânăr chipeș și frumos”. (p.26).

Vlad: ”Spre deosebire de el, celălalt tânăr, ceva mai matur, atât ca ani cât și ca înfățișare, avea nasul prelung acvilin, sub care tremura o mustăcioară castanie asemenea pletelor care i se lăsau pe spate, iar ochii verzi ca smaraldul și iscoditori păreau să cerceteze văzduhurile până la stelele cele mai îndepărtate.” (p.27).

Receptăm sugestia autorului pentru deslușirea psihologiei celor doi prinți, așa cum au rămas în memoria istorică. Ici-acolo recunoaștem reflexe de filmografie contemporană, ca în episodul de la Târgoviște, unde se înfruntă mercenarii lui Petru Aron cu o ceată de viteji între care Iliaș și Marușca se remarcă în lupta corp la corp. Proza lui Andrei Breabăn abundă și de alte capitole și scene dinamice, spectaculoase, în care gesticulația și iuțeala amintesc de bunele romane romantice din adolescența noastră, dar evidențiază și inițierea oștenilor lui Ștefan pentru următoarele lupte.

*            *

Acestea vor veni cu amploarea și spectacolul lor; este vorba despre confruntările istorice de la Baia, sau cea istorică de la Vaslui și Valea Albă – Războieni, inclusiv cu rușinoasa pedeapsă pe care marele Ștefan i-o aplică regelui Albert al Poloniei în Codrii Cosminului.

Autorul are o excelentă documentare, iar documentul e subtil asimilat în narațiune, inclusiv mesajele Cancelariei Moldovei: fluxul istoric absoarbe emoțiile emanate de ceremonialul religios , precum și de clipele din momentele care preced înfruntările sângeroase ale Vitejilor Măriei Sale. Adesea patetismul din discursurile presupuse, ca în pădurea Crasnei, în Codrii Cosminului exprimă idei rămase în arhive, ori în manualele corecte rămase de la istorici ce au murit în pușcării comuniste.

Unele capitole, din cele vreo două volume, în care au fost integrate tradiții și obiceiuri, elemente de vestimentație, visuri și proiecte de unitate națională creează impresia de monografie istorică, prin viziunea compoziției, elementele de legendă, cuprinderea civilizației și moralei medievale. Autorului nu-i scapă arhitectura de epocă.: Cetatea Târgoviștei, Castelul Huniazilor, bisericile și mănăstirile românești, moravurile Teutonilor.

Asemenea cărți sunt cu atât mai necesare, cu cât, după epoca anilor dominați de arta prolet-cultistă și spirit al dogmatismului sovietic, reformele actuale au tot restrâns studiul istoriei naționale, al cunoașterii limbii latine și al aprofundării culturii vechi; sunt vechile și noile păcate ale numitei ”Corectitudini politice”, care au dăunat spiritului românesc.

Prof. Grigore Codrescu, Bacău, critic literar