Intrarea lui Cuza în Focșani

5februarie a intrat în Cartea destinului neamului nostru drept o zi de referință în procesul de reconstituire a Daciei milenare, trunchiată fără milă de vitregiile istoriei care a separat prin hotare nejustificate cel mai vechi popor al Europei, sperând ca astfel să-l distrugă și chiar să fie dat uitării, cum de altfel s-a petrecut cu alte popoare din vechime. Dacii însă s-au încăpăținat să reziste și să stea neclintiți pe pământul lor asemenea stâncii Dochia înfiptă pe muntele Ceahlău, adaptându-se cu ușurință la toate situațiile care s-au ivit de-a lungul veacurilor, traversând mileniile printre imperiile care au venit și au plecat în jurul lor, care mai de care mai lacome și mai hrăpărețe. Primul dintre ele a fost Imperiul Roman, urmat apoi de nenumăratele invazii barbare. Procesul de formare a statelor feudale în Europa a dat naștere în jurul Daciei străvechi la două mari regate, Polonia și Regatul Maghiar. Au urmat apoi Imperiul Otoman, cel Austriac și cel Țarist. Toate pe rând au ieșit din istorie, doar dacii au rămas nemuritori, așa cum le-a promis zeul lor Zamolxis.

Vitregiți de soartă, urmașii vechilor daci, separați încă din vremea romanilor în mai multe țărișoare mici, erau oameni mândri și viteji care își iubeau libertatea mai mult decât propria lor viață. De aceea, lor nu le plăcea să se lase conduși nici măcar de semenii lor, fapt pentru care cu greu au primit să se unească sub conducerea câte unui boier mai destoinic, dar care niciodată nu și-a luat titlul de rege, ci pe acela de Voievod. Pentru urmașii dacilor, singurul lor rege a rămas Decebal, iar singurul stat adevărat Dacia condusă de acesta.

Un moment decisiv în istoria lor a fost invazia din 1241 a hoardelor tătare conduse de Batu Han, care au ajuns până în Panonia, fapt care i-a determinat să-și mai adune rândurile și să caute un aliat. Cum la răsărit Regatul Polon era frământat de probleme interne și de luptele cu Cavalerii teutoni, au fost nevoiți să-și îndrepte privirile către apus, neștiind că schimbă un tiran cu altul. În anul 1000 d.Hr. aici s-a înfiripat o formațiune statală condusă de regele Ștefan I, care a reușit să unească sub coroana sa triburile fino-ugrice originare din zona Munților Urali, care au emigrat către Apus până au ajuns în Europa la finele sec. IX d.Hr.. Vreme de mai bine de un veac ei au organizat expediții de jaf în părțile apusene ale Franței, nordul Germaniei și chiar în Spania, iar, la solicitarea Bizanțului, s-au implicat în lupte împotriva bulgarilor. Fiind învinși de cavaleria germană condusă de Otto I în bătăliile de la Merseburg (933) și apoi la Augsburg (955), își îndreaptă atenția spre Imperiul Bizantin, unde vor întreprinde expediții de jaf, uneori în colaborare cu pecenegii.

În acest timp o mare parte din vechea Dacie se afla în Imperiul bulgaro-vlah, iar carpii și costobocii de la răsărit continuau să trăiască ca daci liberi în formațiuni statale mici conduse de cnezi sau voievozi locali. Era o formă de organizare firească, moștenită încă de la destrămarea Imperiului dac condus de marele rege Burebista, specifică acelor vremuri. Să nu uităm istoria Greciei antice, care a evoluat în stătulețe mici constituite în jurul unor orașe cetăți ca Sparta, Atena etc., cea a Italiei înainte și după ridicarea Romei, cu Republica Venețiană, Ducatul Milanului, Marele Ducat de Toscana, Sardinia, landurile germanice sau alte părți ale Europei. De aceea suntem datori să respingem cu argumente acuzațiile care ni le aduc unii pentru faptul că am trăit câteva secole în formațiuni statale diferite. Nu am evoluat numai noi separați, ci o mare parte a Europei. Situația de fapt din acea vreme, nenumăratele invazii migratoare, luptele care s-au dat în jurul nostru, la care s-a adăugat destinul nemilos, au dus la împărțirea statală a Daciei în cele trei țări vecine în care se vorbea aceeași limbă. Ajunse pe rând sub suzeranitate maghiară, mai ales în contextul invaziei tătarilor, Țara Românească se eliberează în acea cunoscută bătălie de la Posada din anul 1330, când regele Carol Robert de Anjou abia scapă cu viață deghizat în femeie. La fel va face și Moldova, care se va îndepărta de influența maghiară în anul 1359 prin unirea cnejilor și voievozilor locali care îl aduc pe tron pe Bogdan I voievod de Maramureș, aflat în dușmănie cu regele Ungariei. Împreună vor reuși să-i alunge pe urmașii lui Dragoș, și el Voievod din Maramureș, dar supus regelui Ungariei, care a organizat în jurul târgului Baia o marcă de apărare față de invaziile tătarilor, care trecând prin Moldova și Transilvania își făceau loc spre Buda și Viena.

De remarcat că nu toată Moldova era vasală statului maghiar, ci un teritoriu mic din ea, care se învecina cu Transilvania. Faptul că vatra strămoșească a regilor daci Burebista și Decebal, aflată în depresiunea situată între Munții Carpați, a rămas mai departe sub ocupație maghiară, se explică mai ales prin faptul că, pentru a o proteja, ungurii au adus la hotarele cu Moldova și Țara Românească secui și sași, apărându-și astfel hotarele spre răsărit și miazăzi. Acest lucru a pus piedici serioase și a întârziat procesul de unificare a celor trei stătulețe desprinse din vechea Dacie, fără însă a curma vreodată ideea originii lor comune, și mai ales dorința de unitate, pentru care se înscriu în istorie eforturile făcute în special de Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Vasile Lupu, Mihai Viteazul. Cu toate restricțiile impuse de unii sau de alții, aceste formațiuni statale create datorită vremurilor au avut nenumărate legături atât prin căsătorii mixte care le apropiau între ele, cât și prin acordarea de privilegii comerciale reciproce negustorilor, schimbul de meșteri mai ales în construcții, etc. Renumitul drum moldovenesc care făcea legătura între țările de nord și de apus ale Europei cu formațiunile statale din Italia, Turcia și chiar îndepărtata Țară a Kitailor, cum i se spunea pe atunci Chinei, era traversat aproape zilnic de negustori brașoveni.

Era firesc ca toate acestea să conducă la o unire adevărată a acestor forme de organizare statală vremelnice, la fel cum s-a petrecut cu Italia, Germania și alte națiuni europene, unde acest proces a început în vremea lui Napoleon I. Ideea unirii țărilor române a răbufnit cu mare răsunet mai ales în procesul Revoluției din 1848 care a cuprins întreaga Europă și avea să ducă la dărâmarea rânduielilor feudale care nu mai corespondau evoluției lumii. Atunci a apărut o adevărată elită a intelectualității românești în toate cele trei țări de origine dacică, dar și în Bucovina ruptă mișelește și adăugată Imperiului Austriac, cât și în Basarabia ruptă și ea din Moldova lui Ștefan cel Mare de Imperiul țarist, alte două mari imperii, în afara celui Otoman, care au prins a gravita în jurul nostru după decăderea Ungariei și Poloniei, fiind chiar mai hrăpărețe decât acestea.

Datorită evoluției conflictelor dintre cele trei mari imperii din jur, după războiul Crimeii, Moldova și Țara Românească care au fost la un pas să nu fie înghițite de ruși, ajung sub protecția Marilor Puteri Europene, iar acea elită a intelectualilor pașoptiști reușesc să obțină organizarea Divanelor ad-hoc și apoi a unor Adunări Elective care să se pronunțe asupra unirii. Diversitatea de interese care s-au confruntat în acest proces extrem de anevoios, deși așteptat cu mare bucurie mai ales de popor, au condus la mari frământări și mai ales piedici puse de unii sau de alții, care au fost la un pas să împiedice Unirea. În aceste acțiuni s-au implicat, cum era și normal, statele europene, multe din ele interesate ca unirea să nu aibă loc. Elita unionistă din cele două Principate a găsit ca susținător pe împăratul Napoleon al III-lea, o personalitate marcantă a timpului său și mai ales un mare vizionar, adept al schimbărilor începute în Europa de unchiul său Napoleon I.

Prin eforturile unioniștilor, în data de 5 ianuarie 1859 în Moldova este ales ca Domnitor colonelul A. I. Cuza, militant pașoptist pentru unire, numit ministru de război în 1858. Prin Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 cele șapte puteri europene (Marea Britanie, Franța, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman), în baza rezoluțiilor Divanurilor ad-hoc din 1857, admit o unire parțială prin alegerea a doi Domnitori.

Interpretând în folos național rezoluția Convenției de la Paris, care nu s-a pronunțat asupra identității diferite a celor doi Domnitori, pe 24 ianuarie 1859 Al. I. Cuza este ales Domn și de Adunarea Electivă din București. Ideea dublei alegeri a lui Cuza i-ar aparține prințului Dimitrie Ghica, fiul domnitorului Grigore Ghica, un mare militant unionist, care va îndeplini funcții importante după unirea Principatelor. Propunerea a fost preluată și de un alt revoluționar pașoptist, Vasile Boerescu, care a făcut-o publică în plenul Adunării Elective din ziua de 24 ianuarie 1859. Sub presiunea celor 30.000 de bucureșteni adunați pe Dealul Mitropoliei cu furci, topoare și alte arme, Al. I. Cuza a fost ales domn și în Țara Românească, chiar în condițiile în care doar 24 din cei 64 deputați erau unioniști.

În acest timp, proaspătul Voievod al Moldovei aștepta rezultatul alegerilor din Muntenia. Pe 25 ianuarie, președintele Adunării elective de la București îi trimite o scrisoare lui Vasile Alecsandri, ministru de externe al Moldovei, prin care îl informează că o delegație a Adunării va pleca a doua zi spre Iași pentru a-i aduce lui Cuza vestea alegerii sale în Muntenia. Potrivit uzanțelor, Adunarea Electivă de la Iași trimite la București o delegație condusă de Mihail Kogălniceanu. Delegația din Moldova este primită de Vasile Boerescu, iar cea din Muntenia chiar de Voievod.

Primind știrea alegerii ca Domn, Al. I. Cuza pornește spre București cu o diligență elegantă, fiind însoțit de un alai ales, format din personalități ale Moldovei.

Unul din momentele cruciale ale călătoriei are loc la Focșani, unde se afla principalul punct de graniță între cele două țări, așa cum a fost stabilit încă din anul 1482 de Ștefan cel Mare și Sfânt (pe Milcov). La Focșani se aflau grăniceri și angajați vamali care controlau trecerea de o parte și de alta, care se făcea pe bază de pașaport.

Al. I. Cuza ajunge în Focșani în data de 5 februarie 1859, zi de referință în istoria noastră, pe care ar trebui s-o cinstim cum se cuvine. A fost un moment simbolic de mare însemnătate în evoluția procesului de aducere laolaltă a provinciilor Daciei străbune, vatră strămoșească a neamului nostru pe care nu ar trebui s-o uităm niciodată, proces căruia i s-au pus și continuă să i se pună nenumărate piedici, fiind neîmplinit nici în zilele noastre.

Tot drumul de la Mărășești la Focșani pe care a mers Voievodul cu delegația din Moldova era presărat de mii de oameni care au ieșit să-l întâmpine pe Cuza în ciuda gerului năprasnic din acel an. Peste tot cântece, chiote de bucurie și aplauze adresate Domnului Țării. Oamenii jucau pe drum Hora Unirii invitându-l și pe Cuza să ia parte. Îi ieșeau înainte cu pâine și cu sare sau cu câte o oală de vin fiert, să se încălzească după frigul îndurat pe drum, iar strigătele nu au contenit până au ajuns în Focșani.

Aici s-au făcut și mai mari pregătiri. Pe ulițe se trecea pe sub arcuri de triumf făcute din crengi de brad împodobite cu verdeață și pânză tricoloră, iar din loc în loc s-au ridicat piramide împodobite cu brad și pânză tricoloră, pe care s-au arborat drapele și s-au pus lumânări și felinare, care au fost aprinse pentru că s-a făcut seara. Valuri de flori de tot felul curgeau asupra domnitorului, care a coborât din diligență și a continuat drumul pe jos, să-l vadă oamenii veniți să-l întâmpine. Târgul era luminat ca ziua, pe ulițe fiind puse 850 de felinare, 150 ceaune și 650 ulcele de tuci pline cu smoală, fiind consumate 30 vedre de păcură, și 60 ocale de seu. La intrarea în Focșani Voievodul a fost întâmpinat și de o delegație trimisă de la București, care îl va însoți pe ulițele orașului. Cucoanele și boieri erau îmbrăcați în haine elegante, cu tot felul de bijuterii pe ele.

Voievodul își continuă drumul până la hotare, iar aici se petrece un moment cu adevărat memorabil, bogat în conotații extrem de emoționale și mai ales cu semnificații simbolice pentru locul de popas al Voievodului. De o parte și de alta a graniței între cele două țări așteptau doi grăniceri, un moldovean și un muntean, care l-au întâmpinat pe Al.I. Cuza. Acesta le răspunde la salut, apoi le spune că sunt frați și îi pune să se îmbrățișeze în uralele miilor de târgoveți, cât și a celor veniți din satele din jur. Toți aveau lacrimi în ochi și nu mai conteneau să strige și să-și arunce căciulile către cer în ciuda frigului cumplit din acea seară. Cuza le ordonă apoi grănicerilor să plece în tabără și să le spună comandanților că nu mai este nevoie de ei aici, fiindcă s-au desființat gărzile de hotare de la Focșani (legal acest lucru se va realiza treptat, din cauza împotrivirii Porții Otomane).

Lumea continuă să freamăte de bucurie, toată mulțimea adunată acolo se prinde de mâini cu Voievodul într-o neuitată Horă a Unirii care părea să nu se mai termine. Cei prezenți acolo aveau să trăiască cel mai emoționant moment din viața lor. Îl vor povesti apoi copiilor și nepoților, care îl vor duce apoi mai departe și așa va fi până la capătul lumii… Până la reîntregirea Daciei marelui rege Decebal.

Însoțit de acea mulțime de oameni, Cuza se îndreaptă spre centrul orașului, unde li se alătură alte mii și continuă să joace cu ei Hora Unirii. În acea seară de neuitat Voievodul a fost găzduit în casele boierilor Dăscălescu, care erau de partea unioniștilor. De la intrarea în curte până la conacul boieresc unde va fi găzduit Voievodul a trecut pe sub patru impresionante arcuri de triumf împodobite cu pânză tricoloră. În timp ce muzica intona Hora Unirii și imnul Timpuri de Mărire, Cuza a fost invitat la o tribună unde a stat de vorbă cu dregători, deputați și alte personalități ale orașului, dar și cu oameni simpli, care l-au primit cu lacrimi în ochi și se îmbulzeau ca cel puțin să-l atingă pe Voievodul Unirii, să vadă dacă este real și dacă este tot om ca și ei. Cei mai mulți erau îmbrăcați în straie populare asemenea celor din vremea lui Burebista și Decebal, cu tot felul de podoabe și broderii pe ele.

A doua zi, după cum a consemnat profesorul Cezar Cherciu în lucrarea Focșanii - o istorie în date și mărturii, Cuza îi primește în audiență pe membrii Comisiei Centrale, dregători și deputați din zonă, între care moș Ion Roată de la Câmpuri, precum și mai mulți localnici din toate categoriile sociale.

După aceea Voievodul a pornit spre București, unde a ajuns pe 8 februarie 1859, altă zi cu semnificații în istoria tristă a neamului nostru. O istorie scăldată în lacrimi și în sânge printre care mai licăresc anevoie câte o scânteie de lumină, cum au fost și aceste zile memorabile, care au aprins troița speranței în inimile românilor. O astfel de scânteie a fost și ziua de 5 februarie 1859 când și-a întâmpinat voievodul un oraș care a trecut la un pas de șansa de a deveni capitala Principatelor Unitate, o alegere care ar fi fost probabil mai bună pentru toți locuitorii celor două țărișoare care au hotărât să-și unească eforturile și să meargă împreună mai departe. Poate că altul ar fi fost viitorul nostru dacă se alegea această opțiune. Dar Dumnezeu și oamenii vremii au vrut altceva, schimbând în altă direcție speranțele Unirii. Cu toate neîmplinirile aduse de alegerea făcută, Unirea celor două Principate a fost un mare succes al poporului nostru, un prim pas făcut spre refacerea visului legendar al regelui Decebal înainte de a muri, refacerea Daciei nemuritoare, Tărâmul sacru a zeilor din vechime.

Andrei Breabăn