Rușinea de a fi român

Se știe că după ce Iisus a fost condamnat la moarte la doar câteva zile după ce a fost primit cu flori de același popor care l-a preferat pe Baraba în locul Lui, călăii nu s-au mulțumit cu pedeapsa cumplită pe care I-au dat-o. L-au îmbrăcat în robă și i-au pus pe frunte o coroană din spini, bătându-și joc de El și spunându-i în râs: Tu ești regele evreilor!

Săracii de ei nu știau câtă dreptate aveau, numai că acel Iisus pe care ei îl schingiuiau nu era doar regele unui popor mic și pe atunci supus Romei, El era însuși Împăratul lumii, Cel care a ales moartea pe cruce pentru a oferi omenirii mântuirea și viața veșnică.

Dacă citim Evangheliile vom găsi că nu numai poporul din Ierusalim L-a părăsit, până și ucenicii Săi s-au ascuns de teamă să nu fie dați morții, iar Petru, cel căruia I-a dat cheia de la porțile Raiului, s-a dezis de El de trei ori până ce cocoșii au anunțat zorii.

Cumplit lucru! Ce poate fi mai rău decât să fii părăsit și de cei dragi. Dar acest lucru este o trăsătură a omului care vine din păcatul primordial. Invidia, nepăsarea și facerea de rău sunt elemente care țin de natura umană. De aceea nu trebuie să ne mirăm că atunci când se întâlnesc doi români, din vorbă în vorbă ajung să-și blameze neamul și să spună că le este rușine că sunt români.

Curios lucru! Tocmai noi, cei care ne tragem din cea mai veche civilizație din Europa, dacă nu și de pe Pământ? Tocmai noi care ar trebui să ne mândrim cu strămoșii noștri, să batem cu pumnul în masă și să spunem tare și răspicat că suntem aici de câteva mii bune de ani?  Dar acest lucru o fac mai degrabă străinii, pentru că noi numai dacă auzim numele de român, facem tot ce se poate să ne ascundem, iar dacă nu ne negăm identitatea cum de altfel fac mulți, îi vorbim de rău pe semenii noștri.

Ce ne determină oare să ne rușinăm singuri de noi? Este o întrebare firească pe care ar trebui să ne-o punem. În opinia mea această situație a fost indusă de nenumăratele încercări prin care a trecut poporul nostru. După cucerirea romană au urmat invaziile popoarelor migratoare care, venind din Asia, căutau pășuni și hrană, iar cu timpul, unele au căutat să se așeze în locurile pe care le-au cucerit. O Europă în mare parte populată de geto-daci a fost cu timpul îngenunchiată în câteva sute de ani, iar o parte din ea a fost nevoită să cedeze în fața puhoaielor barbare care a supus-o atât prin numărul cât și prin sălbătăcia lor. În felul acesta mari părți din vechea Dacie a regelui Burebista au fost ocupate de acele popoare migratoare. Între acestea, Panonia unde s-au așezat ungurii la 1000 de ani după Hristos, Bulgaria, odată stăpânită de marele rege Dromichetes este ocupată și transformată în Țaratul Bulgar, în sec VII d.Hr., Serbia, locul de naștere a generalului de origine dacă Gallerius, care a ajuns împărat la Roma, este cotropită de o ramură a slavilor începând cu sec XI. Iar exemplele pot continua.

Cu toate strădaniile popoarelor barbare de a cuceri și îngenunchea vechile civilizații europene care își trăgeau obârșia din daci, vatra milenară a strămoșilor noștri nu a putut fi niciodată ocupată. Iar asta pentru că acolo era însăși inima unei străvechi civilizații socotită de mulți istorici și oameni de știință că se trăgea dinainte de Potop. Este motivul pentru care locuitorii acestui ținut l-au apărat și l-au păstrat folosind de fiecare dată mijloacele cele mai adecvate, dar niciodată nu l-au părăsit. Când a fost nevoie au pus mâna pe arme, iar când dușmanii erau mai mulți fie și-au plecat capul în fața lor, fie că s-au ascuns în munți până ce aceștia au plecat.

Iar acest lucru nu l-au făcut întâmplător. Dacii aveau de apărat ceva, erau niște secrete teribile pentru care nu au părăsit niciodată această vatră milenară, făcând tot ce se poate să rămână aici. Să ne amintim că Sarmisegetuza nu a fost niciodată ocupată de romani. Aceștia i-au supus pe daci doar prin însetare, tăindu-le apeductele care le alimentau cetatea situată pe o stâncă la înălțimea de 1200 m, cu apă adusă din râul din apropiere. Iar după ce au însetat, cei din cetate l-au ajutat pe regele Decebal să se refugieze prin niște tunele secrete, iar cei rămași au dat foc cetății și mai ales sanctuarelor sacre care ascundeau multe secrete. O parte din tarabostesi s-au otrăvit, iar cei care mai puteau lupta au deschis larg porțile unei cetăți prefăcute chiar de ei în cenușă și, cu ultimele forțe, s-au luptat cu romanii până ce au pierit până la unul.

Ce forță teribilă i-a determinat să facă acest lucru? De ce, după ocuparea cetății, împăratul Traian a mai rămas un an în Dacia, ba chiar a lăsat o întreagă legiune în locurile unde a fost Sarmisegetuza? Straniu, nu? Să lase o legiune romană și pentru ce? Ca să păzească niște ruine?

Prea multe secrete ascunde istoria noastră. Ca să nu mai vorbim de impresionanta comoară ascunsă de regele Decebal sub albia mutată a râului Sagerția, găsită în parte de Traian, iar în afara ei, acea tainică comoară de care ne vorbește istoricul Dio Cassius, formată din haine, obiecte de cult și alte lucruri sacre ale dacilor, iar după mine și scrierile lor vechi ca să  fie păstrate pentru eternitate, ascunse de Decebal și Marele Preot în peștera sacră din Muntele Kogaion, locaș al lui Zamolxis și al preoților daci. Acea peșteră nu a fost găsită niciodată, nici trădătorul Bicilius nu a știut de ea, ori fiind vorba de ce aveau dacii mai sacru, nu a vrut să le spună romanilor. Ca să nu mai vorbim de puternicele centre energetice din muntele Kogaion și alți munți din apropierea Sarmisegetuzei, prin care se făcea legătura cu lumea lui Zamolxis.

Un alt mare secret sunt cele peste 200 de statui de daci puse de Traian în Forul său de la Roma. Un alt mister care ar trebui să ne cutremure, având în vedere că acele statui au o înălțime de cca 3 metri în condițiile în care legea romană interzicea să se facă statui mai mari de înălțimea împăratului, iar toate erau confecționate din marmură albă și porfir roșu adus din Egipt, permise doar pentru a se face din ele statui de zei și de împărați. Să ne închipuim cum pe o suprafață având o lungime de 30 metri și o lățime de 185 metri, dominată de acea Columnă dedicată celor două războaie daco-romane, având de o parte și de alta două biblioteci, greacă și romană, iar în față, palatul lui Traian, străjuiau cele peste 200 de statui de daci, atât tarabostesi cât și comati, care îi priveau de sus pe romanii care mergeau la împărat. Oare până la urmă cine au fost învingătorii, romanii sau dacii acum triumfători, dar cu priviri blajine și înțelegătoare, îndreptate demn către stăpânii Romei. Pentru că, așa după cum unii spun, romanii nu au fost niciodată cu adevărat stăpâni în Dacia, ei au ridicat castre militare și au folosit-o doar pentru a-și apăra Imperiul de invaziile barbarilor.

Și iată că acum, după 2000 de ani, ne privim cu teamă trecutul și ne este rușine să spunem că ne tragem din daci, ba chiar, dacă putem, ne blamăm neamul. Oare suntem lași sau de-a lungul anilor am învățat din smerenia lui Iisus, care până și pe cruce și-a iertat călăii, ridicând capul spre cer, rugându-se cu ultimele puteri și spunând în șoaptă: Iartă-i Tată, că nu știu ce fac!

Andrei Breabăn

NOTA: Câteva citate despre strămoșii noștri:

William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”

Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”

Miceal Ledwith(Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”