Toamnă bacoviană

Ce chiot, ce vaiet în toamnă.../Şi codrul sălbatec vuieşte -/Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte./
- Ascultă, tu, bine, iubito,/Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -/Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...

Septembrie vine în fiecare an pe caii lui înaripați și iuți, aducând carele pline cu de toate, e una din lunile cele mai îmbelșugate ale anului. Dar septembrie mai aduce la noi zilele lui Bacovia, poetul toamnei născut la Bacău într-o familie de comercianți, fiind cunoscut sub numele de George Andone Vasiliu, Bacovia fiind numele de poet.

A făcut școala primară și cursurile liceale la Bacău, iar în anul 1900, când avea 19 ani, se înscrie la Școala Militară din Iași, fie împins de părinți să urmeze cariera militară, fie inspirat el însuși de efervescența epocii în care a trăit, marcată de Războiul de independență a României și prefacerile aduse țării de regele Carol I care avea să reformeze țara pentru a sparge definitiv barierele feudale în care a fost înlănțuită pe timpul ocupației otomane. Regulile militare cărora poetul trebuia să se supună nu mai corespundeau cu gândirea sa libertină și astfel a trebuit să părăsească chiar după primul semestru idealurile care l-au determinat să aleagă această carieră. După ce a absolvit cursul superior al Liceului Ferdinand din Bacău, se înscrie la Facultatea de drept din București, unde îl va întâlni pe un alt mare poet, Alexandru Macedonski, care îl remarcă și îi publică mai multe poezii pe care le-a recitat mai întâi în cenaclul condus de acesta.

Încă de tânăr, Bacovia este marcat de nostalgia toamnei care i-a dat viață, care i-a marcat întreaga sa creație prin raportarea la elementele simbolice ale acestui anotimp. Anotimp prevestitor al iernii și al finalului unui ciclu al vieții, toamna bacoviană apare în opera poetului ca un personaj lugubru și apăsător:

E sânge, plumb și toamnă./Cu negru braț de pace/O cracă tot mă-ndeamnă/ Lugubră și tenace/E sânge, plumb și toamnă.

Un adevărat laitmotiv care se repetă aproape obsesiv, toamna revine puternic în multe din poeziile bacoviene, de fiecare dată fiind însoțită iarna care aduce zăpada și frigul, precum și sfârșitul, moartea cea haină. Teama de apropierea morții naturii la venirea iernii se suprapune peste propria teamă de moarte determinată în mare parte și de boala de care suferea. Conștient de apropierea sfârșitului, sufletul poetului prinde a plânge, știind că în urma lui va rămâne un gol care nu poate fi înlocuit de nimeni.

E toamnă, e foșnet, e somn…/Copacii, pe stradă, oftează;/E tuse, e plânset, e gol…/Și-i frig ,și burează.

 Plânsetul toamnei este însoțit de cântecul viorilor care plâng acompaniindu-l pe poet în așteptarea fulgilor de nea care aduc cu ei sfârșitul. Odată cu natura sfârșește și poetul, ostenit de boală îi scapă vioara din mână, în urmă odaia rămâne goală, dar vioara continuă să cânte singură odată cu sufletul lui care plânge. Poetul se compară cu anotimpul care se stinge odată cu el la venirea zăpezii, văzând de astă dată toamna ca pe o poetă care, cântând, a murit. Asemănarea este fascinantă, până și toamna cântă alături de el și va continua să plângă și după moarte, acompaniindu-l mai departe pe poet în drumul pe care a pornit spre eternitate.

Toamna în grădină își acordă vioara./Plâng strunele jalnic, lung și prelung/Și-n goala odaie acorduri ajung…/Și plâng în odaie, și eu și vioara…/Plâng strunele toate lung și prelung.

Sfârșitul nu vine oarecum, el este adus pe acordurile vioarei la care în anii școlii gimnaziale și ai liceului a cântat și poetul, acesta fiind chiar și dirijor al orchestrei școlii unde a învățat. De astă dată vioara este acordată de foșnetul tulburător al toamnei, ale cărei sunete melodioase își fac loc până în odaia în care se afla poetul, unde acesta își află sfârșitul. Dincolo de roadele bogate pe care le aduce, vioarele toamnei plâng necontenit, prevestind zăpada și moartea ce vor veni după ea, care aduc totodată și sfârșitul poetului.

Fereastra e deschisă…viorile plâng…/O, ninge…și toate se sting…/Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit…/Îmi cade vioara și cad ostenit/Iar toamna poetă, cântând a murit.

Întregul tablou bacovian este predominat de culoarea cenușie și încărcată de plumb, peste tot apare toamna învăluită în ceață, peste care apoi se cerne frigul și zăpada rece a iernii, care face astfel legătura între două cicluri de viață.

Te uită cum ninge decembre.../Spre geamuri, iubito, priveşte -/Mai spune s-aducă jeratic/
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Eu nu mă mai duc azi acasă.../Potop e-napoi şi nainte,/Te uită cum ninge decembre.../
Nu râde... citeşte nainte.

Este tabloul vieții tumultoase pe care a dus-o poetul aflat într-o permanentă toamnă și așteptare a morții prin nenumăratele schimbări pe care le-a făcut în viață, cât mai ales bolile necruțătoare care îl lovesc încă din tinerețe aducându-i gândul morbid al trecerii în neființă. Poetul schimbă școlile încă din adolescență. La fel cum nu se acomodează la școala militară se va retrage și de la Facultatea de drept din București chiar după primul an pe care l-a frecventat, ca apoi s-o ia de la început la Facultatea de drept din Iași. După doi ani continuă cursurile la fără frecvență, iar la terminare se înscrie în baroul de avocați din Bacău unde plătește cotizație timp de zece ani fără să practice o meserie care probabil i se părea stupidă. Preferă să lucreze ca funcționar, găsind de lucru fie ca copist la Prefectura din Bacău, fie ajutor de contabil, ca la numai 24 de ani să se îmbolnăvească grav și să demisioneze. Se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București, revenindu-și abia după trei ani, când îl reîntâlnim ca funcționar, de astă dată copist în Ministerul Instrucțiunii, în București. Nu rămâne aici decât un an, ca apoi să schimbe mai multe locuri de muncă, iar după alți trei ani să-l întâlnim ca șef de birou în Ministerul Muncii. Plămânii îl supără din nou, după doi ani a fost silit să demisioneze și să se ocupe iar de sănătate, întorcându-se în orașul natal. Boala cumplită îl macină pe poet, durerea interioară resimțindu-se în toate poeziile pe care le va scrie:

Încet prin ploaia tristă/Un piept curbat de tuse/Cu sânge în batistă/Pe după colț se duce,/Încet prin ploaia tristă.

După câțiva ani, în 1924, este numit suplinitor de desen și caligrafie la Școala de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău, ca în anul următor să devină primul director al revistei Ateneul cultural. Nu stă mult nici aici, după un an se întoarce la Școala comercială de băieți din Bacău ca profesor suplinitor de desen și caligrafie .

Poetul se căsătorește abia la vârsta de 47 ani, după ce foșnetul toamnei cu aripile ei morbide și-au pus amprenta asupra poeziilor pe care le-a scris. Afectat de boală și de schimbările prin care trece, își întâlnește în cele din urmă jumătatea, soția sa, Agatha Grigorescu fiind profesoară în București. Se mută cu ea în capitală, iar după numai un an înființează revista Orizonturi noi, găsindu-și ceva mai târziu și un loc de muncă ca referent la Direcția Educației Poporului, cum se numea atunci. Boala îi revine și se întoarce din nou învins în orașul său natal, în Bacău, ca în 1932 Societate Scriitorilor să-i aprobe o pensie de 1000 de lei pentru a avea din ce trăi. În timp ce se afla în orașul natal i se naște unicul său fiu, Gabriel, ca din 1933 să se mute din nou cu familia în București, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.

Instabilitatea vieții și schimbările dese ale locuinței și ale locului de muncă îl vor marca profund pe poet, care, măcinat de lipsuri și de dureri, se simte aruncat în vâltoarea apelor tumultoase ale vieții în care își găsește adăpost în locuințele lacustre lovite de valuri și de ploaie, ai căror piloni sunt mereu în pericol a se prăbuși pentru a-l arunca pe poet în moarte:

De-atîtea nopți aud plouînd,/Aud materia plîngînd.../Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre./Și parcă dorm pe scînduri ude,/În spate mă izbește-un val --/Tresar prin somn și mi se pare/Că n-am tras podul de la mal./Un gol istoric se întinde,/Pe-aceleași vremuri mă găsesc.../Și simt cum de atâta ploaie/Piloții grei se prăbușesc.

Poetul continuă să trăiască din pensie până în 1945, când primește postul de bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului, ca peste cinci ani să-l întâlnim în Ministerul Artelor.

După așa o viață tumultoasă și afectată de o boală cumplită, este firesc ca sufletul poetului să fie sfâșiat de durere, iar gândurile sale să aștepte sfârșitul, zărind peste tot moartea necruțătoare care îl pândește din spate ca o umbră .

Dar moartea bacoviană nu este decât o punte de trecere spre nemurire, spre o lume mai bună spre care se îndreaptă cu scrierile sale ce vor rămâne veșnic după el. Identificată cu poetul aflat în toamna vârstei, dar totodată la apogeul creației, toamna care deschide drum iernii, prevestește eternitatea care va veni, amurgul toamnei pregătindu-i poetului un loc printre strămoșii lui, dar totodată și printre apostoli, care îi fac loc în lumea lor cerească surprinsă în culori de violet, simbol al Raiului ceresc spre care îl poartă creația sa după moarte:

Amurg de toamnă violet…/Doi plopi, în fund, apar în siluete/- Apostoli în odăjdii violete-/Orașul e tot violet…./Amurg de toamnă violet…/Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;/Străbunii trec în pâlcuri violete,/Orașul tot e violet.

Pentru Bacovia, toamna devine astfel doar un popas în drumul trecerii în eternitate, ea prevestind iarna care se pregătește să vină cu frigul cu care aduce moartea, dar totodată reînvierea naturii care va urma iernii în primăvară.

Eu nu mă mai duc azi acasă…/Potop e-napoi și-nainte,/Te uită cum ninge decembre…/Nu râde…citește nainte…

Perspectiva întâlnirii cu moartea nu îl sperie pe poet, care o așteaptă, ba chiar o vede ca pe o fantomă în odaie. Aplecându-se asupra operei sale, singura care îi va supraviețui și îi va duce numele în eternitate, poetul trăiește cu temerea de a fi judecat după moarte, fiind marcat ca orice mare artist de sentimentul că încă nu a dat totul, vrând ca atunci când umbra morții va veni să-l ia, în urma sa să nu se spună că nu a rămas nimic.

Mă prăfuise timpul dormind peste hîrtii…/Se întindea noianul de unde nu mai vii;/O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa-/Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

Poți să te culci, e ora și noaptea-ntîrziată, /Vei scrie, altă dată, orice, și tot nimic/ O umbră ești acum, și pot să te ridic,/Lăsând odaia goală, și lampa afumată.

 Condus în iarna unde știe că îl va duce toamna vieții, poetul speră să trăiască mai departe prin sufletul său nemuritor care va rămâne veșnic în această lume unde își făurește propriul destin. Privindu-se singur cum stă mort în cavou, poetul este atins de frigul morții adusă de toamna pe care o trăiește încă de tânăr din cauza bolii, dar el nu se lasă învins. Aripile de plumb ale mortului din cavou devin prin el aripi care îl poartă în eternitate. Simbol al sfârșitului dar și al veșniciei, plumbul bacovian devine prin poet învelișul care protejează miezul din care viața va renaște din nou, sufletul său găsindu-și lăcaș alături de mort, chiar în acele sicrie de plumb acoperite cu flori de plumb și funerar veșmânt. Sicriul bacovian devine prin pana poetului bobul de grâu pus în hambar, în care viața sălășluiește sub învelișul aparent mort, dar care în fapt este plin de viață. Este același motiv care îl va face pe Bacovia să-și dea întâlnire după moarte cu persoana iubită. Iubiri trecute, iubiri ale tinereții, care nu s-au putut împlini probabil tot din cauza acelei boli nemiloase a poetului sau nu au putut fi declarate din cauza timidității.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,/Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat/Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă/Ce-aducea-ntîlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Dar poetul este încrezător și este convins că moartea nu îi poate despărți decât aici pe pământ, că ceea ce nu s-a putut împlini la tinerețe își va găsi împlinirea după moarte: Vai, și va veni o vreme/Când adormi-vom amândoi,/Și-nstrăinați, prin cimitire,/Va plânge toamna peste noi.

Toamna bacoviană este aproape neschimbată, ea are aceeași culoare și același destin. Foșnetul frunzelor bătute de vânt și frigul care se instalează uitând să mai plece întețesc plânsetul și tusea pricinuită de boală grea a poetului, care în cele din urmă vor aduce moartea: E toamnă, e foșnet, e somn…/Copacii, pe stradă , oftează; /E tuset, e plânset, e gol../Și-i frig, și burează.

Conștient de belșugul toamnei cu roadele bogate pe care le aduce, poetul îl compară cu opera sa care ar trebui să fie la fel de bogată la apogeul vieții, când toamna își apleacă culorile ei triste și asupra lui.

Culori și fum de toamnă, plâns de poet,/Apa e rece, frunzele plouă-/Vorbește încet, pășește încet,/Că totul cade cu o jale nouă

Vinul și mierea, și grâul tot/Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut…/Tuse, și plânset visele scot,/Du-te, oriunde, frunză de lut…

A fost odată…va fi odată…/Nu spune zarea, dar spune omul-/Numai acum e niciodată…/Adânc, prezentul, închide tomul…

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,/E ora ,. de la care rămân închis-/O emoție…o amorțire…/E toamnă…mi-au dat de scris.

Poetul este conștient de faptul că nu toți oamenii vor trece în eternitate, nu toți oamenii vor reuși să strângă la timp rodul toamnei vieții care vine peste ei pentru a le vesti iarna care se apropie aducând cu ea sfârșitul unui nou ciclu de viață. La sfârșit de toamnă, la fel ca frunzele arborilor, și omul devine o frunză care se usucă și va fi dusă de vânt, fiind surprins de poet prin acea frumoasă expresie frunză de lut. O extraordinară legătură între pământ și viață, dar mai ales cu ceea ce lăsăm în urmă pentru a ne pregăti nemurirea după moarte, iar pentru asta, poetului i s-a dat de scris. Aparenta nostalgie bacoviană se transformă deodată în optimism, poetul este conștient că numai dacă va lăsa mult belșug în urmă în toamna vieții, va continua să traverseze veacurile și să mai vadă când îi va fi dor ceea ce a fost pe vremea lui, orașe și străzi care nu vor mai fi, o extraordinară formă de exprimare a eternității spre care pășește, pe care o numește într-un cuvânt: Filozofie:

Trecând pe strada ta,/Pe care nimeni n-o mai știe/Al nopții foșnet evoca:- Filozofie.

Același motiv al continuării vieții după iarna care aduce moartea prin opera sa nemuritoare se va regăsi în decorul iernii des zugrăvit de poet, care exprimă în fapt moartea trupului, dar care se manifestă diferit de la un om la altul, după ce a lăsat fiecare în urmă. În acest decor vom întâlni atât copaci albi, acoperiți de nea, cât și copaci negri, pe care zăpada nu a coborât, formând cu toții un Decor de doliu funerar, peste care zboară frunze albe , frunze negre, Și pene alb, pene negre, acestea fiind sufletele celor care au fost cuprinși de iarna morții, tablou peste care doar o pasăre cu glas amar/Străbate parcul secular. Eternitatea în care se întrevede poetul călătorind, ca o pasăre solitară, va continua să aducă noi generații care îi vor urma, deoarece iarna va continua să vină atâta vreme cât va veni toamna și chiar după secole ce vor urma, În parc ninsoarea cade rar…și alte frunze or să cadă. E aceeași toamnă care va aduce cu ea sfârșitul amintirilor de dragoste din tinerețe, când îi șoptea iubitei vorbe de amor, plimbându-se împreună printre arborii de toamnă. Dar la fel ca tot ce este frumos, și dragostea va fi lovită de răceala toamnei, pentru că în această lume totul este efemer și supus pieirii, singurul izvor al nemuririi fiind creația și ceea ce lași în urmă :

Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă/Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat/Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă/Ce-aducea-ntîlnirii noastre un adio-ndepărtat.

Mesajul bacovian, departe de a fi unul al morții și al disperării, este unul al transcenderii spre eternitate, poetul oferind și soluții pentru ca omul să-și continue viața și după moarte. În mod repetat această soluție o vedem în toamna cea bogată transpusă de poet la viața omului, acea etapă în care fiecare om este chemat să dea tot ce poate, iar dacă va reuși, va putea dăinui peste veacuri asemenea acelei păsări care continuă să zboare peste frunzele toamnei, duse de vânt.

Un poet al speranței și nicidecum al morții, Bacovia transformă greutatea plumbului în învelișul bobului de grâu care păstrează în el viața și o va duce mai departe atunci când va fi pus din nou în pământ. El însuși va reuși să țină multă vreme moartea la distanță. Cu toată boala grea pe care a avut-o a ajuns la vârsta de 76 de ani, iar pentru a marca trecerea în eternitate, și-a dat sfârșitul în primăvară, când viața începe un nou ciclu, sfidând astfel iarna cea necruțătoare. Până la urmă, foșnetul morbid al toamnei bacoviene exprimă lupta de o viață a poetului cu boala nemiloasă pe care a învins-o cu propriile forțe, ba chiar și-a deschis drumul către nemurire.

Andrei Breabăn