Între Moş Gerilă şi Moş Crăciun. Fotografii rare cu oraşul Suceava împodobit de sărbători

Cum era Crăciunul în plin comunism? Fiecare Crăciun îmi aduce aminte de cele din copilăria mea. Cadourile pe care reuşim să le facem copiilor noştri sunt mult mai strălucitoare şi mai „avansate” decât cele pe care mi le aducea mie Moşul. Sunt născut în 1974, deci am amintirea multor Crăciunuri din perioada comunistă. Crăciunurile acelea aveau ceva special. Dar poate mi se pare. Poate simt asta pentru că eram copil. Pe vremea aceea era ceva deosebit să vezi magazinele decorate cu ceva mai multă grijă cu beteală şi clopoţei şi cu câte un Moş Gerilă lung şi deşirat. Stau prost la capitolul „memorie”. Cu greu îmi amintesc ce am mâncat sau cu cine am vorbit ieri, iar cu atât mai dificil mi se pare să readuc în prezent întâmplări petrecute în urmă cu mai bine de 20 de ani. Poate de-asta m-am provocat pe final de an, să-mi reamintesc Crăciunul din copilărie. În iureşul secolului XXI, când toţi ne grăbim spre undeva sau spre ceva, uităm să punem pauză alergăturii constante şi să reflectăm puţin asupra persoanei noastre, asupra familiei care ne-a sprijinit pe parcursul dezvoltării noastre ca adulţi responsabili. .Aşa se face că acum, la ora 2 dimineaţa, mi-am propus să iau această „pauză” şi să scriu ceea ce îmi amintesc legat de sărbătorile de altădată. Mă trag dintr-o familie modestă, ca mulţi dintre voi. Tatăl meu a lucrat în fabrică şi mama a fost educatoare. Au tras din greu să îmi asigure o educaţie, să fiu bine hrănit şi să ajung „la casa mea”. Ei nu cunoşteau noţiunea de concediu, marea au văzut-o o singură dată, pe când eu aveam doi sau trei ani, înainte de Revoluţie. Nu se odihneau de sărbători: de Paşte şi de Crăciun, nu aveau liber. Iar în zilele astea, neodihna se transforma într-o cursă contracronometru: tăiatul porcului, curăţenia generală, spălatul şi înnoitul copiilor(am trăit în aceeaşi casă cu verii mei), frământatul şi coptul cozonacilor, fripturile, cârnaţii înşiraţi pe un băţ agăţat de grinda casei, mesele cu neamurile – toate trebuiau să meargă ceas. Doar aşa simţeau ai mei că e Crăciunul... Mirosul proaspăt al perdelelor uscate de frigul de decembrie, aburul format pe geamul de la bucătărie, de la atâta gătit, oalele imense în care clocotea apa în care trebuia să ne îmbăiem – erau primele semne ale venirii sărbătorilor.

Bunicul meu, ”tata Culiţă” sau ”nea Culiţă” cum îi spuneau toate cunoştinţele, era măcelar vestit şi un maestru al preparării mezelurilor din porcii care se tăiau de Crăciun. El începea tăiatul şi preparatul grăsunilor pe unde era solicitat, de la începutul lunii decembrie şi o tot ţinea langaaşa până după Bobotează. Mulţi dintre cei care îl solicitau pentru sacrificare nu aveau bani, astfel încât bunicu' accepta carne în loc de plată, sau îi rămâneau datori până aproape de celălalt Crăciun. Printre picături reuşea să-şi taie şi propriul porc, după un ritual riguros.Cu noaptea în cap şi pe un frig cu multe grade pe minus, patru bărbaţi se adunau în  curtea familiei  de pe strada Ilie Pintilie. Se-ncălzeau cu un pahar de nechezol şi cu un păhărel de ”rachiu din vin”, în timp ce povesteau nimicuri. Conversaţia era întreruptă brusc cu un "hai, bă, hai!” Bunicul se îndrepta spre cocină, deschidea larg uşa, însă godacul nici că da să iasă afară. Parcă simţea că i se apropia sfârşitul. De fapt, cam aşa se întâmpla de fiecare dată. În ziua în care era tăiat, porcul nu o mai zbughea afară. Nimic surprinzător pentru "commando" de sacrificare. Doi dintre bărbaţi intră aplecaţi în cocină. Porcul începe să guiţe din ce în ce mai tare pe măsură ce este tras de urechi spre locul în care urmează să-şi dea ultima suflare.”Asomarea” porcului se făcea ştiinţific, cu un dos de  topor în cap, care îl lăsa lat pe loc asta dacă porcanul nu avea capul destul de tare încât ”naţi-o bună” nu cădea şi pace, scutura un pic din căpăţână şi o lua la goană prin curte, în înjurăturile echipajului nemulţumit că nu i-a pleoscăit lovitura de graţie aşa cum trebuie. Băieţii ”ambiţioşi” nu se lăsau, şi reluau ”operaţiunea, de data aceasta porcul oricât de tare ţeastă ar fi avut cădea, sub loviturile năucitoare de topor ale  ”călăilor”. Tata Culiţă îl încăleca, scotea de la spate cuţitul mare şi lat, căuta un pic locul potrivit şi îl înfigea. Apoi îl întorcea în stânga şi-n dreapta, iar sângele începea să curgă şiroaie. Zgomotele sărmanului animal erau insuportabile pentru cei slabi de înger. Animalul de vreo 130 de kilograme era ţinut în continuare cu putere de cei patru bărbaţi. Nu odată s-a întâmplat ca porcul să scape şi să-nceapă să alerge disperat prin curte, cu cuţitul înfipt în gât. După câteva minute chinuitoare, timp în care până şi câinele se ascundea de frică, godacul se da bătut. Se culca pe-o parte şi îşi da ultima suflare. Asta însemna pentru Culiţă o mare tragedie pentru că pierdea sângele foarte preţios în obţinerea sângeretelui. Nici nu mai ştiu câţi porci a tăiat Tata Culiţă dar el era sigur că se apropia de 1.500. Cu mişcări sigure începea tranşarea animalului în timp ce povestea cum a furat meserie "...de la unu', de la altu' " cam de pe la 15 ani începând. Avea un caiet întreg cu programări la tăiatul porcului atât în Suceava, cât şi în satele învecinate şi nu numai. După un ceas şi jumătate porcul era transformat în bucăţi puse-n ligheane şi oale. Dar treaba măcelarului nu era nici pe jumătate terminată. Urma spălatul maţelor în care vor fi introduse compoziţiile pentru cârnaţi, lebăr, sângerete  şi chişcă şi tobă. Cârnaţul îl făcea din carne bună şi nu din căzături ca în alte părţi. Îl lăsa să se usuce bine maţul de pe el, şi abia dup-aia venea pus la fum, că, altfel nu se afuma bine. Dintr-o vorbă în alta, prin şpriţă ieşeau cârnaţii unul după altul. Erau puşi apoi la "zbicit" (pe un băţ de lemn prins cu două sârme de grinda casei). După ce erau afumaţi, erau numai buni. Nea Culiţă nu se atingea de mâncarea din pomana porcului. De la atâţia porci tăiaţi, nu putea mânca nimic din carne era îngreţoşat. Mezelurile care ieşeau din mâna lui erau inegalabile, credeţi-mă!

 Cu o zi sau două înainte de Crăciun, era vremea alesului bradului: toţi unul şi unul, care mai de care mai golaşi şi mai sfrijiţi, dar parfumaţi ca o pădure virgină (nu ca ăştia de sunt acum prin târguri, „graşi”, verzi şi fără pic de miros...). Aşa chei cum erau, mi se păreau un simbol de netăgăduit al Crăciunului. Cât ar fi fost ei de scumpi, ai mei şi-au rupt de la gură şi ne-au făcut plăcerea până spre studenţie. Odată ajunşi cu bradul acasă, obişnuiam să îl ţinem „la răcoare” până în Ajun. Mai mare dragul îmi era să zăbovesc în camera aia rece, în mireasma de cetină, cârnaţi proaspeţi şi ţuică de prune... Primeam câteva portocale, pe care mama Lucica (bunica) le ţinea ascunse câteva săptămâni, să nu cumva să le găsesc înainte de Crăciun. Scotea ”mămuţa” bomboanele de pom, tari de-ţi spărgeai dinţii în ele, ambalate în staniol, roşii, albastre, aurii şi cu urme delicioase de lapte praf prin ele şi mai primeam  jucării chinezeşti care păreau adevărate ”OZN”-uri la vremea aceea. Împodobitul bradului era un ritual în care toată familia se implica: eu făceam felicitări cu globuri sparte şi lipite pe hârtie, verii-mei se ocupau de întinsul instalaţiei luminoase (ţin minte că am avut o singură instalaţie ani în şir, una cu stele mari şi colorate care clipoceau cu ajutorul unui starter, care se strica în fiecare am şi dădea taică-miu în  disperare până o repara.), mămica venea când şi când să „ochească” locurile goale din brad, iar tăticu' se ocupa de cadourile de sub brad (coşuri cu portocale zemoase şi parfumate, sucuri acidulate, vestitul brifcor, de care aveam parte doar în astfel de ocazii) şi verifica dacă bananele puse pe şifonier de mama Lucica s-au copt.Puneam vată în pom, imitând zăpada, mai ales când nu era prea bogat. Tot de un Crăciun, nu mai ştiu exact anul, am băut prima dată Pepsi la sticlă. Am crezut că beau din nectarul nemuririi, atât de bun mi se părea. Ziua de Crăciun era dedicată meselor îmbelşugate, cu fini, naşi, nepoţi, mătuşi şi alte neamuri. Fripturile şi castraveţii muraţi făceau legea. Iar „tulburelul” era nelipsit de pe (sau de sub) mese. Aşa se dezbăteau problemele vremii, la un pahar (sau mai multe) de vin de doagă, adică de butoi pentru cei neiniţiaţi. Şi aşa se încingeau discuţiile că, la un moment dat, nu mai ştiam cine cu cine vorbeşte, când se mai opresc şi când are să vină mult aşteptata plăcintă cu brânză dulce, sau tortul de mere. Aveam şi cozonac, desigur, dar pe ăla îl ocheam numai când era cald, proaspăt scos de la cuptor. Tot de Crăciun îmi amintesc că făceam multe drumuri cu ai mei pe la neamuri cu „farfurii de împărţit”. Pentru sufletele morţilor, se zice că e bine să dai de pomană în ziua de Crăciun. Şi dădeau ai mei. Dar, la rândul lor, şi primeau. Cozonaci, colivă, turte cu nucă şi miere în care trona înfiptă o lumânare – cam asta conţinea farfuria din ziua de Ajun. Programele difuzate la TV în ziua asta... Hmmm, aveam un televizor alb-negru, Diamant îi zicea, dar, în afară de nişte perdele cu sclipici şi actori care ieşeau pe după ele, spunând nişte glume pe care nu le înţelegeam la vârsta aia, nu-mi amintesc prea multe. Una peste alta, cam aşa se petreceau sărbătorile de iarnă în familia mea: cu pregătiri multe, mâncare din belşug, mers pe la neamuri şi zgâit ore în şir la luminiţele din brad.

Să ai ce-ţi trebuia pe masă de Crăciun şi de Anul nou era o mare aventură. Mai ales spre sfârşitul anilor 80, când nu se găsea mai nimic. Toate produsele erau cartelate. Gospodinele îşi făceau din timp provizii în debarale – făină, ouă, unt, mălai etc. Nu aveai voie să cumperi cu cartela - însoţită la buletinul de identitate – decât de la un singur magazin. Asta se numea „arondare”. Şi luai numai când se aducea aici ceva. Nu întotdeauna. Când te gândeşti că războiul se încheiase de 40 de ani, nu iţi vine să crezi. Pare ceva SF, propagandă ostilă, anticomunistă, sau un basm pentru copii neascultători. Noile generaţii nu au văzut în viaţa lor vitrine complet goale. Exista în acei ani o piaţă paralelă, subterană, destul de înfloritoare. Oameni probau o mare ingeniozitate. Mai avantajaţi erau cei cu rude la ţară. De acolo, de la rude, puteau aduce ce nu se găsea de cumpărat în oraş. Era o mare diferenţă între modul de aprovizionare al oamenilor obişnuiţi şi tovarăşi, ştabii, secretarii de partid, etc. Nomenklatura centrală şi judeţeană se declara egală cu prostimea, dar nu era chiar egală. Tovarăşii găseau tot ce le trebuia consoartelor în bucătărie în reţelele de magazine ale Gospodăriei de partid. Copane, pachete de carne de porc, banane, portocale, cafea, ness, brânză, mezeluri, băuturi fine. Îmi amintesc cozile infernale la portocale, banane, ness sau ciocolată Africana. Se formau imediat. Camionul descărca marfa direct pe trotuar, în faţa magazinului. Nu o băga înăuntru pentru că lumea nu ar fi încăput şi exista riscul să se spargă vitrinele. Apărea o vânzătoare cu un cântar, se înfiinţa neapărat şi un miliţian, plus câţiva agenţi în civil. Cozile reprezentau pericol de explozie socială. Erau ca butelia de aragaz. Totul se vindea pe loc, chiar acolo, pe trotuar. Erau nişte lădiţe din lemn, portocalele erau învelite în hârtie de şerveţel. Trecătorul îşi întrerupea ce ocupaţie avea când se ducea vestea că s-au adus portocale. De prin vecini, din staţii de tramvai, lumea se repezea să îşi ocupe un loc la rând. Toţi avea plase, sacoşe prin buzunare, în caz că… Dacă aveai noroc să nu fii al o miilea cumpărător, după câteva ceasuri, duceai acasă ceva foarte rar, unul din aceste produse – ness, cafea, portocale, banane, ciocolată sau alune glazurate. Trebuia să aştepţi o zi la coadă ca să îţi umpli sifoanele sau să cumperi pâine. Mai exista o categorie intermediară – speculanţii, descurcăreţii, învârtiţii, cei cu relaţii, piloşii. Era un fel de piaţă liberă improvizată. Unii ofereau contraservicii – pasau ţigări, casete video, blugi, băuturi. Cafeaua, de exemplu, era mai rară ca aurul în anii 80. Ce se găsea în magazine nu era cafea adevărată, ci un surogat – îi zicea în derâdere nechezol pentru că după ce beai licoarea nechezai. Doctorii ofereau consultaţii în regim de troc, pe ţigări, whisky sau pachete cu carne. Mai aduceau înainte de Revelion şi ţigări BT cartonat la restaurantul Central, la garderobă. Coada era lungă de zeci de metri".

 Cluburi arhipline, vacanţe extravagante, ţinute exotice si valuri de şampanie scumpă…Cam acestea sunt cuvintele cu care se poate caracteriza modulîn care petrec acum o parte dintre români în noaptea trecerii dintre ani. În perioada comunismului, însă, lucrurile nu stăteau tocmai la fel…O gaşcă restrânsă de prieteni, un interior modest de sufragerie, câteva feluri de mâncare încropite cu alimente procurate “pe relaţii”, toate pe fundalul crainicului TVR si al îndemnurilor socialiste ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu…Aşa s-ar putea zugravi în câteva cuvinte atmosfera din noaptea Anului Nou, în casa familiei mele, în epoca Ceauşescu. Pentru cei mai tineri, acest peisaj pare unul de groază în comparaţie cu programul unei nopţi nebune în cluburile de fiţe, dar aceasta era realitatea vremii. Elementul central al distracţiei în noaptea de Revelion era, pentru ai mei, programul de la televizor, un pic mai animat decât în orice altă zi din an. Toma Caragiu, Alexandru Arşinel sau Stela Popescu însufleţeau petrecerea de pe micile ecrane cu momentele lor comice. În apartamentul ”părintesc” care, spre surprinderea dumneavoastră, era destul de spaţios pentru acele vremuri, se înghesuiau câte 10-15 oameni. Fiecare stătea pe unde apuca – pe scaune, canapele, colţuri de canapele... Sufrageria era ocupată cu mese pe care era întinsă mâncarea. Aşa că ringul de dans era improvizat pe holurile înguste. Îmi amintesc cu nostalgie un astfel de revelion petrecut în 1980. În mod cu totul excepţional, televiziunea publică avea program aproape toată noaptea. Erau şi câteva secvenţe cu vedete internaţionale, la rubrica „Varietăţi internaţionale”. Pentru mulţi, Revelionul însemna savurarea celor câteva ore bune de transmisie TV. Era o sărbătoare. Toată lumea din casă era chemată la televizor şi anunţată că „Începe!”.  Asta chiar dacă în zilele următoare se redifuzau la rubrica „Dacă doriţi să revedeţi selecţiuni din programul de Revelion”. La miezul nopţii, distracţia era întreruptă de mesajul lui Nicolae Ceauşescu. „Hai că vorbeşte Ceauşescu, hai că nu ştiu ce”, toată lumea cu ochii acolo, desfăceai un spumos, că şampanie nu prea era, pac, buf, puneai în pahare, hai să trăim, la mulţi ani! Cu banana pusă din timp la copt în ziare, cu şampanie Zarea, cu ţuica de la „ţară” şi cu cârnaţii, chişca, lebărul, sângeretele şi caltaboşii făcuţi de ”tata Culiţă ”, încropeau un adevărat ospăţ în noaptea dintre ani când fiecare îşi punea dorinţa ca noul an sa le aducă un trai mai bun. În ajun de Revelion ”mama Lucica” şi mămica erau, şi atunci, cele mai năpăstuite. Din meniul tradiţional nu lipseau icrele, peştele salata boeuf, sarmalele, rulada din carne de vită împănată cu ouă. Ştiu că se strângeau mătuşile, îşi împărţeau treburile. Nu făceau nici icrele, nici maioneza cu mixerul. Pe atunci nu era voie să ieşi în stradă la miezul nopţii, să nu care cumva să-i vină cuiva vreo idee împotriva partidului unic, nu erau nici artificiile, cu atât mai puţin petardele. Restaurantele organizau revelioane şi erau pentru cei care îşi permiteau o astfel de distracţie o ocazie de a încerca şi altfel de meniuri, mai sofisticate decât puteau găsi în comerţ. Banalele, măsline, caşcavalul, crenvurştii erau atunci un mare lux, iar petrecăreţii se puteau bucura din plin de "minunăţiile" din farfurii, la care aveau acces poate o dată pe an. Cantinele întreprinderilor erau şi ele luate cu asalt de oameni, care aveau ocazia să-şi petreacă o seară de neuitat în compania colegilor de muncă..

 Orăşelul copiilora reprezentat în comunism locul vrăjit în care copiii îşi doreau să ajungă. Departe de bogăţia de astăzi a târgurilor de Crăciun, avea pentru cei mici însă o putere extraordinară. Acolo ne întâlneam cu Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici, cu Scufiţa Roşie, cu Ciocănitoarea Woody, cu fel şi fel de personaje de care nu aveau, oricum, timp să se sature în cele 10 minute de desene animate care se difuzau la singurul program TV. Orăşelul avea un farmec aparte, să ştiţi, nu era construit din  cutii imense, ca astăzi. Erau căsuţe pictate cu personaje din poveşti, viu colorate. Din dorinţa de a îl “ucide” pe Moş Crăciun, s-a ajuns la situaţia penibila în care Moş Gerilă venea în seara de Revelion în orăşelul copiilor, înconjurat de 7 pitici. Jucăriile  pe care le-am primit în Ajun de Crăciun par o glumă comparativ cu ce cadouri primesc astăzi prichindeii răsfăţaţi. Pe atunci, cele mai “de fiţe” jucării erau confecţionate din plastic, lemn sau table. Cele mai populare erau „Negresele” cât palma şi „coşarii” nelipsiţi din orice colecţie de jucării. În ceea ce priveşte obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou remarcăm o chestiune interesantă. Imediat după instalarea comuniştilor, după abdicarea Regelui, s-a produs schimbarea, deşi prin sate, şi chiar şi la oraş, cât au rezistat casele particulare, se mai mergea cu Steaua. Cântecele religioase au început să nu se mai cânte prin anii ’50-’60, când s-au înălţat primele blocuri, iar la bloc nu prea ştiai peste cine dai, se afla repede. S-a păstrat, în schimb, Pluguşorul, a fost chiar cultivat acest obicei în comunism, astfel se preamărea colectivizarea, munca în agricultură. Până să se altereze obiceiurile, colindătorii veneau însă din comunele vecine cu pluguri adevărate şi cu boi, chiar dacă nu era zăpadă. Acele sărbători, atunci, aveau un farmec aparte, era o atmosferă...., cu toate lipsurile din comunism. Sau poate că aşa vedem noi acum lucrurile, însă altfel erau iernile, altfel erau copiii, mai comunicativi, mai dornici să afle, să asculte poveştile celor mari, să vadă.. Atracţia Orăşelului Copiilor era, evident, Moş Gerilă, unul atât de mare încât uneori copiii se mai şi speriau, de la bază neputând să-l cuprindă cu privirea. Cred că îl construiau folosind, ca bază, o statuie. Oricum, era imens. Moş Gerilă, pentru că el venea (nu Moş Crăciun), venea la tăticu' la lucru pe 30 sau pe 31 decembrie. Nostalgia soldăţeilor de plastic, a trenuleţelor cerute de atâtea ori în gând Moşului şi cu voce tare părinţilor, o trăiesc astăzi în fiecare an. Îmi amintesc de faptul că descopeream cu săptămâni înainte ascunzătoarea părinţilor, că ştiam ce avea să-mi aducă Moşul, pentru că părinţii cumpărau jucăriile atunci când le găseau, şi nu prea le găseau tot timpul, dar că ţineau totdeauna secretul, avizi să mai creadă încă în Moş.

P.S. La Shop –ul Hotelului Arcaşu am văzut ciocolată în vitrină şi Moş Crăciuni de pluş. Am înlemnit mai ales când am aflat că nu e pentru noi, că e pentru vizitatorii din străinătate, care cumpără cu „valută” A fost prima dată când am auzit acel cuvânt. Îmi amintesc de zilele de iarnă dinaintea Crăciunului în care mama gătea, făcea prăjituri la lumina lumânării sau a lămpii cu petrol. Care decoraţiuni stradale luminoase? Erai norocos dacă locuiai pe o stradă unde nu lipsea decât tot al doilea bec de pe stâlpii de iluminat. Dar îmi amintesc la fel de bine cel puţin două seri de Ajun aici, la Suceava, fără curent electric în România zilelor noastre. Doar că de data asta erau avarii. Anul ăsta, Crăciunul este o sărbătoare doar pentru cei „necopţi” încă. Pentru mine, Crăciunul, perioada asta, este un lung moment de nostalgie a  Crăciunurilor din copilărie. Am teama că n-am preţuit îndeajuns clipele alături de părinţi şi de bunicii pe care nu-i mai am de mult. Ruga mea către Dumnezeu este ca părinţii mei să mai fie alături de mine şi anul viitor, şi peste doi ani, şi peste trei...Să fie nemuritori. Nu sunt pregătit.. Nu cred că voi fi niciodată. Iubiţi-vă părinţii, arătaţi-le în fiecare zi asta. Pentru că, într-o zi, când veţi avea mai mare nevoie de ei, nu vor mai fi...

Lucian Dimitriu