La revedere, Domnule Profesor!

Scriu acest text la o zi după ce profesorul, mentorul şi unul dintre modelele adolescenţei mele a trecut în veşnicie. Privesc pe fereastra biroului meu spre lumea din jur cu toate ale ei…timpul îşi urmează cursul şi totul continuă să se mişte…de data asta însă pare că eu sunt punctul fix al acestui furnicar cotidian…ca, de altfel, de fiecare dată când, unul câte unul, câte un reper al copilăriei şi adolescenţei mele s-a radiat din faţa celor câteva simţuri care mă ajută în orbecăiala pe această planetă.

Întâlnirea în clasa a IX-a cu domnul profesor Călin Oanea a reprezentat pentru mine una dintre cele câteva oferte de destin pe care viaţa mi le-a propus până acum şi pe care mă bucur enorm că nu le-am ratat. Acest profesor desăvârşit, acest caracter frumos şi generos a avut încredere în mine atunci când poate nici eu nu mai aveam, m-a apărat atunci când poate nu meritam, mi-a dăruit mult timp şi suflet, cu toate că poate uneori nu am ştiut sau nu am fost pregătit să primesc, a fost pentru mine o insulă într-o mare de ape tulburi a adolescenţei mele …un model de om rotund. Pot spune că fără acest om, eu nu aş fi fost ceea ce sunt acum!

Este aproape incredibil faptul că, deşi ne naştem, aşa cum spunea Gabriel Liiceanu, cu o moarte în buzunar, moartea pare mereu a altora…nu o conştientizăm… Condamnaţi la moarte ne naştem!, am putea spune, însă ce frumos spunea domnul Oanea într-una din întâlnirile noastre…"Daniel, suntem condamnaţi la fericire!".

Eu cred cu toată fiinţa mea în viaţa ca o trecere şi moartea ca o posibilă poartă spre marea de lumină din care ne-am născut. Aceasta e de fapt, în opinia mea, şi menirea noastră pe pământ şi, cu toate că sunt conştient că mântuirea (reîntoarcerea în lumina-mamă) se câştigă individual, cred totuşi că putem fi ajutaţi şi putem la rândul nostru ajuta la mântuirea altora. În trecerea lui pe pământ, domnul profesor Oanea a dăruit mult spre folosul mântuirii altora şi sunt convins că pentru acest OM moartea a reprezentat o poartă spre lumina veşnică.

Mi-am intitulat acest text "La revedere, Domnule Profesor!" şi nu adio … sau rămas bun. Am ales un titlu cât o certitudine: pentru că eu ştiu că acest om deplin, cu atâtea generaţii de elevi care îl poartă în amintirile lor frumoase, cu atâţia discipoli care îi vor urma modelul de generozitate şi dăruire, cu o familie robustă şi frumoasă, acest om va trece dincolo în veşnicia luminii iniţiale. Am ales un titlu cât o speranţă: pentru că eu sper că şi datorită valorilor preluate de la domnul profesor Oanea voi continua să trăiesc până la final în bucuria darului, continuând să parcurg cea mai importantă şi lungă dintre distanţe, distanţa înspre înlăuntru, de la sine până la sine, şi astfel mă voi bucura şi eu când va veni timpul de o trecere în veşnicie şi de bucuria revederii cu bunul meu dascăl!

Poemul de mai jos a fost scris în câteva minute, născându-se aproape organic, pe data de 08.02.2019, atunci când încă nu ştiam nimic despre lupta domnului profesor cu boala şi apropierea lui de poarta spre lumina finala. Citindu-l, realizez cât de bine reflectă ce simt acum şi că până şi titlul lui original, în lumina acestei veşti, mă sensibilizează până la lacrimi!

Veste!

Mă naşte un gând...
Umed...pământ.
Mă cheamă o privire...
Moartă...amintire.
Mă doare o stâncă...
Mult prea adâncă.
Mă-ncearcă un dor...
Dezaripatul, înspre ÎnLăUntru zbor!!!
Încerc să vorbesc...
Mă zbat să dau de veste...
Înţelegând, am amuţit!
Dincolo de lume, Lumina care m-a născut...Mă Este!!!

Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA