Între fascinație și teroare

Oricât ne-ar copleşi bogăţia de informaţii cu care ne răsfaţă veacul XXI, cetăţeanul mileniului III n-are cum să le ştie pe toate, cu atât mai mult cu cât există (şi rezistă!) enclave în care, din cauza secretomaniei maladive şi strictei cenzurări a oricărei încercări de comunicare, imaginea de ansamblu mai poate fi reconstituită din afară doar fragmentar, din cioburi de informaţii disparate, după necesara curăţare de horbota propagandistică şi reaşezarea lor cât decât într-o logică raţională.

Recent, Coreea de Nord anunţă că pregăteşte o monumentală aniversare (mereu sărbătoresc ceva, am pierdut şirul – pare-se, 70 de ani de la fondarea statului de către Kim Il sung), prilej cu care suspendă acordarea vizelor de intrare în ţară. Probabil, interdicţia nu se va aplica liderilor chinezi, dar, oricum, rămâne ciudat să te bucuri triumfător... închizând uşa oaspeţilor! Greu de priceput motivele – dar ce-i de înţeles în ţara dinastiei Kim?

Ne ajută cumva cartea Lorettei Napoleoni, de curând apărută la Editura Corint: ,,Coreea de Nord între fascinaţie şi teroare”. Aflăm mai întâi năstruşnicii hazoase, care mută orice tentativă de analiză raţională într-un fantastic delirant, scoţând-o total în afara credibilului. Fiului lui Kim Il sung (şi tatăl actualului lider, rubicondul Kim Jong un), considerat ,,soarele comunismului” şi ,,lider ceresc”, i s-au mutat data şi locul naşterii, fiind transferat din baza militară sovietică siberiană în care a văzut lumina zilei taman pe vârful muntelui sfânt Paektusan. La fericita sa apariţie pe lume, iarna s-a preschimbat în primăvară şi o nouă stea s-a aprins pe bolta cerească, sub un dublu măreţ curcubeu. Kim Jong il, care ar fi început să vorbească şi să meargă la frageda vârstă de şase luni, avea puterea să schimbe starea vremii, să vindece orbii, ologii şi bolnavii incurabili.

,,Liderului ceresc” nu-i erau necesare funcţii organice elementare cum ar fi urinarea şi defecaţia, întrucât aparţinea supranaturalului şi, în consecinţă, n-avea de ce să funcţioneze precum muritorii de rând. Nu ştim dacă mirabilele însuşiri s-au transmis ereditar şi noului lider, şi nici nu găsim desluşiri în spaţiul public coreean, total redus la strictul necesar propagandistic, dar, oricum, aura fantasticului şi supranaturalului continuă să-l nimbeze şi pe Kim Jong un.

Bine, s-ar putea spune, dacă în mentalul colectiv s-au încetăţenit astfel de credinţe, este treaba coreenilor să-şi gestioneze cum vor reprezentările şi credinţele. În ce ne priveşte, altul ar fi punctul de interes: relaţia cu evoluţia ideologiei ceauşiste, în multe puncte asemănătoare cu ,,doctrina Juche”, introdusă ca adevărată religie de stat încă prin 1950 de către Kim Jong sung. În locul marxismului pur, nord coreenii instaurează noțiunea de ,,ren”, care aşază în centrul societăţii conceptul de familie, condusă de un tată ,,conducător suprem”: ,,conducătorul este un creier impecabil al corpului viu, masele își pot primi viaţa în schimbul devotamentului faţă de el, iar partidul este sistemul nervos al acestui corp viu”. Fără de ,,tată”, care este creierul, şi fără de partid, care este sistemul nervos, ,,masele vor rămâne nişte membre moarte, deoarece nu vor fi decât braţe şi picioare”.

Noţiunile-cheie ale ,,Juche”, deplin asemănătoare cu ţelurile ceauşiste, se întemeiază pe ,,chaju”, adică independenţă politică şi ideologică, ,,charip”, autonomie economică obţinută prin bazarea pe forţe proprii, şi ,,chawi”, independenţă militară prin apărarea ţării de către întregul popor (la noi, gărzile patriotice). Dogmele comunismului de tip sovietic (şi chinez), considerat de mult depăşit, sunt înlocuite cu elemente ale naţionalismului egocentrist, activate intens și pe vremea ceaușismului.

Oricât de deşănţat a putut părea, cultul personalităţii n-a atins, în România, proporţiile incredibile de la Phenian, dar este de bănuit că, fără răsturnarea din 1989, s-ar fi tins către recorduri similare. N-avem cum detalia într-o rubrică de gazetă sumedenia flagrantelor apropieri între traiectoriile prezumate ale celor două ideologii și realitatea traducerii lor în fapt; cititorii cărții o pot face, astfel imaginându-și cam unde am fi ajuns urmând trendul impus de „eroul între eroi”.

Numai că a cam trecut vremea revelațiilor, uimirilor, declarațiilor gongorice și amuzamentului cinic: cu 25 milioane de locuitori, fie ei și crunt oprimați, dar cu 60 de bombe atomice în rastel și rachetele aferente, Coreea de Nord a ajuns să conteze în marele joc politico-strategic mondial. Inclusiv la cacealma. O victorie a filosofiei „Juche”?