Păcat, mare păcat să te sinucizi

Ne-a frapat unul dintre titlurile ziarului „Monitorul” din data de 18 noiembrie a.c.,

„Sinucideri una după alta, în ultimele zile”.

Seria neagră a sinuciderilor a început cu prosperul om de afaceri Marian Burlacu (44 de ani) – patronul ştrandului deschis la Burdujeni în această vară, găsit spânzurat în vila sa din cartierul Obcini.

Apoi, un bărbat s-a aruncat de la etajul IV, iar o femeie şi-a găsit sfârşitul într-o fântână.

Vă amntiţi de cazul Dianei Maloş, de elevul de la Liceul Alimentar care s-a spânzurat în pădurea Zamca din cauza unui profesor?

Şi tot acolo şi-a găsit sfârşitul Aura Ţ....

Cunoaştem cazurile dramatice de sinucidere şi pe plan naţional: cazul Mădălinei Manole, al lui Erbaşu, Angheluţă, al elevului îndrăgostit de profesoara lui de limba română (Raff).

Să nu pierdem din vedere tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase, şi câte altele!!

Trist, foarte trist. 

M-am decis să emit câteva consideraţii în legătură cu acest subiect în lumina unor teorii proprii, cât şi a unor psihanalişti celebri ca Freud, Skinner, Piaget, Leontiev etc.

Simpli trecători în această lume, îngenunchem tăcuţi, neputincioşi uneori şi nici nu avem puterea să întrebăm de ce?

Gândurile negre ne împresoară câteodată, ne dau târcoale, ne cotropesc, te fac prizonier.

Viaţa nu întotdeauna e „dolce vita”, nu este numai roz. Se întâmplă să treci prin momente foarte grele, să te confrunţi cu mari decepţii, să suferi traume puternice...

Până la sinucidere nu-i decât un pas!

Mereu m-am întrebat dacă gestul de a-ţi lua zilele înseamnă curaj sau laşitate. Dilema este mare. Doza de curaj este indiscutabilă, dar cred, totuşi, că predomină laşitatea.

Să renunţi la cel mai de preţ dar care i s-a dat omului, să renunţe la viaţă este inadmisibil.

Nimic, dar nimic în lume nu poate constitui un motiv atât de puternic încât să te sinucizi.

Nu mai vorbim de perceptele religioase, care spun clar că viaţa ţi-a dat-o Dumnezeu şi tu nu ai dreptul, nu ai voie s-o suprimi.

Am presupus că aproape în totalitatea cazurile nefericite intervine acea psihoză devastatoare şi majoritatea sinucigaşilor îşi pierd minţile. Numai aşa s-ar explica decizia acestora atât de sumbră, atât de cumplită şi de înspăimântătoare. Dar mulţi care au apelat la acest gest erau perfect normali până în clipa fatală.

Cum? Nebunia se declanşează aşa, deodată.

Cei din jur nu observă nimic, nu pot preveni, nu pot influenţa câtuşi de puţin?

Vă daţi seama ce şoc este şi pentru cei care rămân în urmă? Ei sunt devastaţi şi poate nu-şi mai revin niciodată. Ce-i de făcut?

Părerea mea este că la cea mai mică nelinişte de anxietate, în cazurile de stres, să te adresezi medicului psihiatru pentru a face terapie.

La noi încă mai există concepţia absolut eronată că atunci când mergi la psihiatru eşti nebun. Fals.

În occident, aproape fiecare persoană care ţine la sănătatea ei mentală şi psihică are un psihiatru al său. La toate afecţiunile fiziologice, organice, se poate umbla cu bisturiul, dar la suflet nu.

Mă aşteptam să dezvolte acest subiect în presă un medic specialist.

Ar fi de mare folos. Poate s-ar preîntâmpina multe tragedii.

Eu mi-am permis să emit nişte păreri deoarece timp de 34 de ani am fost profesor.

Pe lângă cunoştinţele pe care le-am predat, am căutat să cunosc sufletele copiilor, să le fiu aproape, să forez cele mai adânci cute ale psihicului lor.

Am căutat să mă cobor la înălţimea universului lor şi pe ei să-i aduc la nivelul cunoştinţelor mele. Pot susţine şi azi că pedagogia este în egală măsură ştiinţă şi artă. Nu este o simplă codificare de legi, ci meşteşug artistic.

Un bun profesor trebuie să fie în egală măsură un bun specialist şi un fin psiholog.

Numai atunci trebuie să cultivi o serie de calităţi umane, care în amalgamul lor le întregesc personalitatea.

Altfel, cadrele didactice ar fi în totalitate înlocuite cu maşini de învăţat.

Profesorul modelează această pastă emolientă şi parfumată şi reuşeşte ca din copilul plăpând, adus de mână la şcoală, să rezulte un om în adevăratul sens al cuvântului. Profesorul îl poartă pe copil din treaptă în treaptă, mereu atent la transformările din mintea şi sufletul acestuia, făcându-l să se deschidă ca mugurii plantelor primăvara. Trebuie să zbârnâie sufletul dascălului ca să vibreze strunele din mintea copiilor.

Tineretul trebuie pregătit pentru viaţă, pentru încercările care îl aşteaptă.

Nu sunt de aceeaşi părere cu cei care cataloghează tineretul ca fiind insensibil, fără trăiri sufleteşti deosebite, care nu citeşte.

Să ştiţi că sunt tineri care nu adorm înainte de a răsfoi câteva pagini din marele romane. Sunt tineri care adoră poezia, care ascultă muzică cultă, care vibrează la cazurile de suferinţă, organizând uneori evenimente culturale pentru strângere de fonduri în sprijinul acestora. Nu trebuie să-i judecăm pe toţi după câţiva care vor să se evidenţieze prin a fi foarte gălăgioşi, care practică teribilismul, care discută onomatopeic, care scuipă pe trotuar sau vorbesc la mişto.

Viitorul este reprezentat simbolic de fiecare generaţie în parte. V-aţi gândit în câte domenii ei ne depăşesc?

Noi venim cu experienţa noastră, cu bagajul nostru de cunoştinţe, ei vin cu tehnologiile noi, cu noutăţile timpului pe care îl trăim din perspectiva viitorului pe care îl dorim cât mai luminos, cât mai bun.