Doamnele de poveste ale Poştei Române

Dacă acum câteva luni scriam tot în acest ziar articolul „Poşta Română, familia mea”, acum vreau să povestesc despre un alt eveniment foarte important din viaţa fiecărui salariat: ieşirea la pensie.

M-am hotărât să mă adresez tot ziarului dumneavoastră fiindcă am simţit că ne înţelegeţi sufletele, că sunteţi alături de noi, Poşta Română, la bine şi la rău, iar în rândurile şi articolele apărute am găsit întotdeauna ştiri despre evenimente fericite şi nefericite despre viaţa noastră de zi cu zi.

Prin aceste rânduri vreau să vă descriu trei persoane deosebite care au părăsit, cu fruntea sus, această familie.

Nu vreau să descriu profesionalismul, corectitudinea şi alte calităţi pe care le are orice salariat al Poştei Române, vreau să vorbesc despre bunătatea, dragostea de oameni, căldura sufletească, adică „bagajul necesar” unui salariat poştal.

„O doamnă de poveste”

Chiar dacă a trecut ceva timp de când a părăsit familia Poştei Române, nu cred că voi uita niciodată o persoană de excepţie care a fost doamna dirigintă Elena Surpat (doamna Nuţi).

Oficiile în care lucrăm (OPRM Câmpulung Moldovenesc şi Oficiul Câmpulung Moldovenesc 1) îşi au sediul în aceeaşi clădire şi de mai multe ori am avut ocazia să văd şi să aud anumite situaţii. În spatele unei doamne diriginte care, privită de persoane care nu o cunoşteau îndeajuns, părea autoritară uneori, se ascundea  „o doamnă de poveste” cu o mare dragoste de oameni care era capabilă să-ţi întindă o mână de ajutor exact atunci când aveai nevoie.

N-am să uit niciodată, la masa organizată de rămas-bun, la un moment dat am început să ne aducem aminte de ajutorul primit şi eram destui salariaţi şi fiecare avea un moment greu din viaţă în care doamna Nuţi a fost umărul de nădejde, pe care ne-am sprijinit şi datorită ei am mers mai departe.

Sărut mâna, doamna dirigintă, n-am să uit niciodată clipele când mi-aţi fost alături.

La despărţire mi-aţi oferit cămaşa (uniforma) dumneavoastră cu mult drag şi pot să spun că a fost un dar nepreţuit, exact ca şi cum mi-ar fi fost oferită „o flacără olimpică” pe care eu trebuie să o duc mai departe.

Asta nu înseamnă că aspir la funcţia de dirigintă, ci doar aţi simţit că în sufletul meu este tot atât de multă dragoste pentru oameni, fie ei colegi sau clienţii noştri şi că avem acest lucru în comun, deci voi reuşi să ofer căldură sufletească şi atât cât îmi stă în putere să dau o mână de ajutor celor care vor avea nevoie.

Un om de nădejde pentru cei din jurul ei

Cea de-a doua persoană care a părăsit vineri (2 martie) frumoasa familie a Poştei Române a fost doamna Lenuţa Sfarghiu (Bica).

I-am oferit o floare şi i-am dorit din suflet să aibă o pensie frumoasă. Atunci când am îmbrăţişat-o, atâta emoţie am simţit în întreaga sa fiinţă încât lacrimile nu au întârziat să apară.

Bica, aşa cum o alintam noi, a fost pentru cei din jurul ei o adevărată bunică, caldă, calmă, cu dragoste de oameni. Un om de nădejde pentru cei din jurul ei, mereu capabilă să dea o mână de ajutor persoanelor care aveau nevoie.

Fiind amândouă navetiste, de multe ori mergeam împreună cu autobuzul şi simţeam în glasul ei o mare dragoste pentru ceea ce face, că Poşta Română este o parte importantă din viaţa ei.

Uneori, când mergeam un pic mai târziu cu autobuze diferite, când ajungeam în preajma clădirii îmi aruncam privirea în sus şi doar la o fereastră era lumină. Atunci zâmbeam şi mă gândeam la Bica şi mă bucura ca şi cum ea ar fi fost pentru mine „lumina de la capătul tunelului”. Sărut mâna, doamna Lenuţa. Sunt convinsă că binele pe care l-aţi făcut atâţia ani la serviciu se va întoarce acum la dumneavoastră şi veţi avea parte de multe lucruri bune şi frumoase.

Un suflet mare şi o luptătoare

Cea de-a treia persoană care va părăsi săptămâna viitoare oficiul nostru este doamna Maria Balan. Din păcate are probleme de sănătate şi nu va fi aici să o putem îmbrăţişa şi să-i dorim să aibă parte de tot ce este mai bun, pentru că merită.

Când am observat-o acum mulţi ani, la prima vedere, am văzut doar o persoană micuţă, firavă, dar a fost doar o părere. După ce am cunoscut-o mai bine am descoperit un suflet mare şi o luptătoare. Viaţa ei a fost destul de grea, dar de pe chipul ei foarte rar lipsea zâmbetul şi o vorbă bună. Cu firea ei romantică şi visătoare la acest capitol suntem „suflete pereche”, era mereu capabilă să facă un gest frumos, să ofere o floare, un mărţişor, un gest cald  persoanelor din jurul ei.

Uneori e greu, suntem şi noi oameni, avem probleme, dar doamna Balan, la fel ca noi toţi salariaţii poştei, avea răbdare, înţelegere şi dragoste pentru munca de zi cu zi.

Sărut mâna, doamna Balan, mă bucur că am fost alături de dumneavoastră în aceşti ani şi chiar dacă mă alintaţi „Periuţa”, uneori din cauza gesturilor mele tandre şi vorbelor calde, să ştiţi că vă admir foarte mult.

Sunt convinsă că veţi trece cu bine peste problemele de sănătate pe care le aveţi acum, deoarece sunteţi o luptătoare şi mai ales o învingătoare.

Familia Poştei Române

Sunt clipe grele, atunci când persoanele dragi părăsesc frumoasa familie a Poştei Române, dar ele merita să fie în continuare în sufletul nostru, pentru că şi-au ocupat acest loc cu dragoste, ajutor, înţelegere şi fapte demne de urmat.

Le doresc din toată inima să fie sănătoase, să aibă o pensie la fel de lungă ca anii petrecuţi la Poşta Română, să se bucure de mulţi nepoţi şi sunt convinsă că fiecare dintre ele are multe amintiri frumoase pe care le vor povesti şi care vor aduce zâmbete şi fericire în sufletele lor.

Chiar dacă clădirea în care lucrăm privită de afară este veche, rece, atunci când veţi păşi în interior veţi simţi atât de multă căldură sufletească încât nici un arhitect sau tâmplar nu ar reuşi să construiască ceva mai frumos şi durabil.

Acesta era şi va fi sufletul nostru, al celor care lucrăm în această unitate şi, chiar dacă părăsim această profesie, ieşind la pensie sau din alte motive apărute în ultima perioadă, în sufletul nostru, într-un colţişor, va rămâne mereu la fel ca „prima dragoste” un spaţiu ocupat de familia Poştei Române!

P.S. Ar fi frumos să fie un panou cu fotografiile celor care părăsesc unitatea ieşind la pensie, unde cred că şi-ar aduce cu plăcere nepoţii şi sunt convinsă că în glasul lor ar fi mândrie atunci când le-ar spune acestora „Uite, aici am lucrat eu!”.