Pentru cei care ştiu a preţui cultura, numele lui Mircea Radu Iacoban a devenit, de multă vreme, unul familiar: dramaturgul premiat de către Academia Română, directorul editurii „Junimea”, al „Naţionalului” ieşean ori al teatrului „Luceafărul”, publicistul infatigabil, comentatorul sportiv, scenaristul pândit de fioruri romantice, prozatorul pentru care istoria a fost întotdeauna o pasiune de care nu s-a dezis.
L-am citit mai mereu şi constat că izvorul inspiraţiei sale nu a secat. Dimpotrivă. Un volum precum „Să vezi şi să nu crezi!” (Editura Muşatinii, Suceava, 2006), reuneşte o parte dintre editorialele pe care Mircea Radu Iacoban le publică într-unul dintre cele mai citite cotidiene ale momentului: „Monitorul de Suceava”.
E un spectacol al unei inteligenţe tăioase ca lama stiletului, o erudiţie neostentativă, filtrată prin întreaga fiinţă a acestui om rezervat, care te priveşte oarecum ironic şi nu se dezvăluie cu uşurinţă, oricui.
După 1990, Mircea Radu Iacoban a fost supus unor atacuri suburbane, în majoritatea cazurilor, orchestrate de către nişte pigmei culturali.
N-a rămas în general dator, replicând prompt, prin texte de o ucigătoare efervescenţă.
Am senzaţia că detestă cel mai mult prostia agresivă, incultura drapată în frac, botezată pompos „modă a zilei”, exerciţiul năpârlirilor periodice...
Asemenea unui entomolog, Iacoban îşi fixează personajele la locul potrivit, într-un insectar ce se remarcă prin meticulozitate şi precizie a tuşelor.
Străpuns de peniţa agilă a lui Mircea Radu Iacoban, cel vizat ne apare la adevăratele-i dimensiuni: e o biată gânganie beteagă, un liliputan rătăcit, bâzâind haotic între pereţii de sticlă ai paharului-închisoare... Îmi place la Mircea Radu Iacoban temeritatea elegantă cu care se implică în apărarea valorilor perene ale spiritualităţii româneşti, fără a deveni nici o clipă strident, păşunist, ori isteric.
E un înţelept care chiar şi atunci când îşi anulează adversarul, nu-l umileşte, gândind probabil în sensul biblic al îndreptării păcătosului. A citit enorm, e greu să-l surprinzi, detectează mai mereu impostura dintr-un text, o carte, sau o intervenţie, nu se lasă fascinat de facilele focuri bengale, încercările vieţii l-au învăţat să fie prudent.
Textele sale sunt adesea mici scenete de teatru, cu dialoguri savuroase, amestec de absurd, duioşie tipic moldovenească, evocări monumentale, observaţii amare şi exacte..
În toate - unul dintre condeiele cele mai autorizate ale României de astăzi.