Narcis SIRETEANU

Tocmai s-a încheiat a opta ediţie a ”Serilor filmului românesc”. Indiscutabil, această artă a făcut la noi nişte paşi, cel puţin în privinţa recunoaşterii internaţionale, dacă nu a valorii. Îmi aduc aminte cum, acum vreo zece ani, mi se părea suspect că, din senin, ţările occidentale au căzut în adoraţia filmelor româneşti, gheboşându-le sub laude şi decoraţii.

Inexplicabil mi se părea atunci că alde Mungiu şi Porumboiu stârneau ropote de aplauze şi ovaţii, venite din partea unei lumi, cu a cărei aroganţă – poate şi exigenţă - am avut ani în şir de-a face. Aceiaşi critici de film şi aceiaşi spectatori occidentali, habarnişti la arta unor regizori ca Mircea Daneliuc şi Dan Piţa, cădeau brusc în damblaua românească. Aceiaşi spectatori şi aceiaşi critici vestici, care nu mişcau un degeţel nici măcar la creaţiile lui Nae Caranfil, dintre care se distinge fantasticul ”Restul e tăcere”, mureau de dragul filmului ”Patru luni, trei săptămâni şi două zile”.

Bineînţeles că în spatele acestui viraj spectaculos şad şi eforturile băieţilor cu ochi albaştri. Din culise, se aranjează multe. Culisa bătrână face treaba bună. E în fond aceeaşi regie ca în lumea literară.

Filme bune în România s-au făcut mereu, dar Apusul a rămas orb, mut şi surd la ele, cu mici excepţii, numite bunăoară Liviu Ciulei – autor de filme cu mare artă – şi Sergiu Nicolaescu – autor de filme cu un destul de mare tembelism.

Partea bună e că, între timp, au apărut regizori şi actori mult mai valoroşi ca Mungiu şi Porumboiu, ori Ion Sapdaru şi Teodor Curban. I-aş aminti pe Radu Jude sau pe Igor Cobileanski, cel de peste Prut. La fel cum, în literatură, alături de scriitori cu solide proptele, au apărut şi talente veritabile.

Iar toată emulaţia asta – recunosc - aduce pentru România un frumos şi consistent beneficiu de imagine. O imagine dintre cele mai favorabile.

Probabil că, făcând socoteala, asta e ceea ce contează.