Sadoveanu le recomanda tuturor să se mai plimbe prin cimitir, să se convingă cât de efemeri suntem. Ştiu, Sadoveanu a fost o canalie, dar dacă tocmai o canalie dă asemenea sfaturi, face să le urmezi. N-ar fi stricat să-şi dea şi el seama cât de muritor era.
Mă rog, cum trebuia să merg la mormântul cuiva drag, m-am folosit duminică de prilej să fac doi-trei paşi printre morminte.
Pacea care m-a învăluit de cum am intrat pe poartă, era bortelită de grandoarea monumentelor funerare, care mă trăgeau de mânecă să le privesc.
- Uite, domnule, ăsta da om care se respectă!, am exclamat cu admiraţie, în faţa unui înger plantat pe un mormânt, înger care n-ar fi putut zbura în veci, din cauza aripilor grele de marmură.
Multă risipă de material scump, mult kitsch funebru. Care nici n-are ce căuta, în simplitatea şi decenţa pe care moartea le pretinde de la noi. Suntem cu toţii egali în faţa morţii? Aşa se spune. Dar nici înainte, nici după moarte, egalitatea nu se vede. E ca în cartierele unde, printre cocioabe, vezi lăbărţată vila unuia care nu mai poate de bine. Notaţi: morţii cu monumente funerare somptuoase nu-s mai puţin morţi ca ăia sărăntoci.
Foarte mulţi răposaţi au trecută pe construcţia funerară o cugetare mică, un panseu isteţ, un vers memorabil... Toate având menirea – pardon de expresie! – de a-l pune în fund pe eventualul cititor. Unul zice că „viaţa e linia de unire între naştere şi moarte”. Aşa e, dar cât ne mai muncim să facem linia asta cât mai lungă şi mai groasă posibil.
Foarte mulţi trecuţi dincolo ţin să-şi menţioneze profesia. Unul şi-a inscripţionat „prof. univ. dr.”, altul gradul de colonel, iar unul dă de ştire că e doctor în filologie. Câte o diplomă în marmoră pe mormânt cred că ar fi dat foarte bine.
Încât m-am întrebat: oare de ce, morţi fiind, vrem atât de mult să le plăcem celor vii? De ce vrem să le luăm piuitul, în loc să ne facem un anturaj plăcut în rândul colegilor răposaţi?