Narcis SIRETEANU

M-aţi întrebat dacă îmi plac animalele? Vai, se poate tocmai mie să-mi puneţi o astfel de întrebare? Of course, îmi plac la nebunie. Și cele sălbatice, şi cele domestice. Dar nu în farfurie, cum a răspuns odată un ziarist şi scriitor, slugoi declarat de-al lui Băsescu, care l-a şi trimis consul pe la Marsilia: ”între mine şi animale e o relaţie de lanţ trofic: eu le mănânc pe ele.” Ce răspuns de om pestriţ la maţe!

Toate animalele îmi plac, pe toate le respect. În primul rând, le respect dreptul la viaţă. Se înţelege că îi detest – pe cale logică - pe vânători. Și nici pescarii nu-mi sunt extraordinar de dragi. Când mai are loc câte un accident de vânătoare, mă gândesc că e o răzbunare a Sfântului Francisc, protectorul animalelor. Simpatic sfânt! Cică ţinea predici religioase animalelor. Mi-ar plăcea să-i fac cinste cu o bere şi să-i povestesc ce mai e nou pe Pământ. Dar mă tem că pentru asta trebuie să merg eu la el. Sfinţii sunt persoane ocupate, nu-şi văd capul de treabă.

Pe podiumul dragostei mele pentru colegii noştri de regn se află calul, câinele şi mâţa. Vă las plăcerea de a ghici clasamentul. La câine, apreciez că e deştept şi fidel. Mâţa, că e frumoasă şi ştie să electrizeze. Calul, pentru că e nobil, elegant şi devotat.

În străinătate, greu găseşti casă fără pisică sau câine, deseori trăind în bună înţelegere. Câinele e dus în lesă domol, are locul lui în automobil sau aleargă cu stăpânul pe plajă. Calul e încălecat şi de copii, şi mai ales de june amazoane, după care până şi castraţii privesc cu jale.

Dar tot calul sfârşeşte la măcelărie. Tot mai multe popoare se dau în vânt după prezenţa calului în farfurie. Ceea ce e incorect. Apropo, că tot aniversăm zilele astea sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Numai pe Frontul de Est, caii au murit într-un ritm de 27.000 pe săptămână! Ce repede le-a uitat omul jertfa! Cred tot mai mult că nici accidentele grave de călărie nu-s întâmplătoare. Karma nu iartă şi nu uită.