Narcis SIRETEANU

Luigi Pirandello nu a savurat prea mult laurii premiului Nobel pentru literatură, care i-a fost atribuit în 1934, fiindcă doi ani mai târziu a şi murit. Era prozator şi dramaturg, oleacă mai mare decât Cărtărescu, şi nici nu purta fes ca ţărănetele ăsta al nostru. Și nici nu avea laţe nespălate, împodobindu-se în schimb cu mustaţă şi barbişon. Era, în general, un om foarte elegant. Ca ţinută şi ca purtare.

A avut şi el naivităţile lui, ca orice om mare. L-a susţinut la început pe Mussolini, dar apoi l-a băgat unde l-a băgat şi istoria. Simţind că i se apropie sfârşitul, şi-a scris opera pe care o scriem toţi mai la urmă: testamentul. Prin care a cerut: „Moartea mea să fie trecută sub tăcere. Prietenilor şi duşmanilor, rugămintea de a nu o semnala în niciun fel, de a nu vorbi despre ea în ziare. Nu doresc niciun anunţ, niciun ferpar.”

Cel mai tare mă emoţionează că această invitaţie la sobrietate le este adresată şi duşmanilor, nu doar prietenilor, cum se obişnuieşte.

Am văzut şi eu tot felul de înhumări: unele discutabile, altele de prost gust. După om. Cu fanfară, dar şi cu ”Shine on you crazy diamond” de Pink Floyd. Cea mai cerută piesă muzicală de acompaniament rămâne, o ştim, ”My way”, cântată de Sinatra.

Unii sunt duşi cu limuzina de lux la groapă, alţii cu carul cu boi, vreau să spun cu limuzina ”patru ori patru” bovină. Din punctul meu de vedere, nu prea contează, că tot acolo ajungi. Dar desigur că nu toată lumea e de părerea mea.

Îmi place una de Woody Allen: ”Nu vreau să fiu nemuritor prin opera mea, vreau să fiu nemuritor prin a nu muri.” Sună inteligent, dar zadarnic. Nimeni nu scapă. Poate doar eu, cu puţin noroc.

Și alta despre moarte. Acum nici o lună, a încetat fulgerător din viaţă un liberal de frunte din Moldova. Avea numele de familie Minciună. Iar eu nu pot să nu observ că omul acesta – Dumnezeu să-l ierte! – a fost politicianul cu cel mai sincer nume din România.