Narcis SIRETEANU

Citesc mai tot ce se scrie despre Holocaust. Din pura dorinţă de a înţelege istoria urii dintre rase şi religii, nu că aş primi vreo retribuţie pentru asta, cum primesc reprezentanţii lenei bugetare de la Institutul Ellie Wiesel din Bucureşti, în frunte cu tulburatul - la plete şi la creier - Alexandru Florian.

Ca bucovinean, m-a interesat în mod deosebit soarta evreilor din oraşe mai mari şi mai mici, ca Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi ori Gura Humorului. Împinse de la spate de ordinele şi propaganda care porneau de la mareşalul Antonescu, autorităţile şi militarii nu au dat dovadă de prea mare omenie. Dimpotrivă. Au fost nenumărate crimele şi abuzurile comise împotriva evreilor, unele pornite din simplă invidie. Se cunosc nenumărate cazuri.

Dar au fost şi români care s-au purtat ireproşabil, unii riscându-şi chiar viaţa. Ei n-au cerut simbrie pentru curajul lor nebunesc. Au făcut-o din raţiuni umanitare. Nici măcar de recunoştinţă nu au avut parte. Pentru că, din păcate, ei nu au fost scoşi în evidenţă de instituţii ca Yad Vashem, aşa cum s-a procedat cu criminalii de război. Lor nu li se pronunţă numele, la conferinţe unde participă istorici botoşi, plini de carte, dar posesori de maţe pestriţe.

Erou a fost locotenentul Ioan Dumitru Popescu, fost comandant al Chesturii Tiraspol. Avocat de profesie, el nu doar că s-a purtat uman cu evreii, dar i-a şi salvat în dese rânduri. De pildă, în toamna anului 1941, când i s-a cerut de către nemţi exterminarea unui grup de 4.300 de evrei adunaţi din zona frontului, el a refuzat, cerând ordin scris pentru fiecare prizonier în parte.

Tot aşa, când s-a aprobat repatrierea unui tren cu 873 de orfani de ambii părinţi, i-a scăpat de militarii nemţi, care plecau în permisie şi aveau chef să-i ucidă cu grenadele. Nemţii aflaseră de tren şi-l aşteptau salivând. Dar rădăuţeanul Popescu i-a fentat, trăgând vagoanele pe o linie secundară, păzită de soldaţi români.

Locotenentul Popescu. Un om admirabil. Un erou.