Narcis SIRETEANU

Am avut oleacă de treabă la cabinetul unui avocat faimos, cu un mic litigiu legat de un teren intravilan. Când am intrat în birou, să pic din picioare, cu toţi cei 183 de centimetri cât număr în lungime: era un fum, de să-l disloci nu cu lopata, ci doar cu picamerul. Avocatul fuma ţigară de la ţigară, susţinut din planul doi de stagiarii săi, nişte tineri în care justiţia noastră îşi pune îndreptăţite speranţe.

L-am rugat pe maestru - cu miere de salcâm în glas - să deschidă cinci secundiţe fereastra, să pot să respir; dar mi-a răspuns că nu se poate, nu văd că afară e un ger de crapă pietrele? Refuzul lui, combinat cu fumul, mi-a provocat un acces de tuse colosal, potolit cu greu în batistă. Cu un aer 50% patern şi 50% matern, avocatul m-a sfătuit să merg urgent la un medic, că aşa tuşea şi bunicul lui, înainte de a muri.

Coincidenţa a făcut chiar să merg apoi la un medic, dar nu la unul de plămâni, ci la un orelist. Că-mi ţiuie de-o vreme urechea dreaptă, de parcă aş avea toată galeria Rapidului înghesuită în spaţiul acela strâmt. Şi-mi ţiuie urechea cu atât mai tare, cu cât mă ia cu nervi de natură socială.

În cabinetul medicului, la fel: un fum ca o negură de cancer. Dom’ doctor duhănea ca un paşă, cot la cot cu o asistentă care – judecând după limbajul picioarelor sale, ţinute cu greu în prizonieratul de sub minijupă – avea jumătate de normă datorată calităţilor sale de cadână.

La câteva zile după aceea, am vizitat un prieten la Bucureşti, în redacţia radioului public. Fum şi acolo, de trebuia să chemi coşarul pentru a-ţi curăţa plămânii.

S-a dat legea cu fumatul interzis în spaţiile publice. Cu toate astea, aproape în orice birou intru, se fumează în draci. Aşa că întreb: mândria de a fi român – cu care ne împăunăm tot timpul – presupune şi călcatul legii în picioare? Sunt realmente dezolat: oameni cu un statut onorabil nu consideră că legea care interzice fumatul merită să fie respectată. Şi când zic că suntem un neam de sălbatici, unii se supără şi mă înjură.