Narcis SIRETEANU

Pentru poporul său, pe care l-a călcat cu duşmănie în picioare, Fidel Castro e un criminal. Însă acum e un criminal mort. Oricât noroc a avut pe această primitoare planetă, el - cel care a făcut tocană din învăţăturile democratice strânse cu greu în decursul atâtor secole - n-ar fi rezistat în şa fără aportul “directorilor săi de imagine”. Adică fără aceia care i-au îngrijit paranoia, să nu se usuce şi să se scuture. Aceeaşi poveste ca la Hitler, ca la Stalin, ca la Ceauşescu.

Îi ştim bine pe aceşti mari admiratori ai săi. Pe unii îi admirăm, la rândul nostru, datorită operelor create. Ei se numesc Jean Paul Sartre şi Gabriel Garcia Marquez, ca să luăm doi laureaţi ai premiului Nobel pentru literatură, cu menţiunea că primul dintre ei l-a refuzat. Ei se numesc regizorul Oliver Stone sau actorul Kevin Costner, oameni cu respectabilitate grea la Hollywood, care i-au dat a înţelege că pelicula de film se va ocupa de nemurirea ce îl aşteaptă.

Ah, era să uit! Din şirul vedetelor care-au suflat cu patimă în fundul cuban n-au lipsit marii sportivi. Iar aici lista debutează cu Diego Maradona, care, la cât de drogat îl cunoaştem, era şi păcat să refuze drogul împroşcat de un golgheter între dictatori.

Toţi aceştia – în parte şi la un loc - i-au creat bărbosului paranoia şi i-au resuscitat-o, când dădea semne că se scutură. Cu toţii l-au creditat moral şi l-au determinat să nu dea un singur pas înapoi şi să nu abdice de la metodele sale de lucru: crima, puşcăria, minciuna.

Oricât de mult a tras de viaţă ca de o aţă de la chiloţi, ghinionul lui Fidel Castro e că n-a murit mai de tânăr. Dacă ar fi făcut-o, ar fi rămas şi el un simbol al tinerei generaţii, cu faţa bărboasă imprimată pe tricourile noilor generaţii. Aceasta e deosebirea faţă de colegul Che Guevara. Nici ăla n-a fost mai puţin sângeros, dar a rămas din el doar romantismul revoluţionar, tocmai pentru că a murit de tânăr. A fost mai bine pentru el, ca şi pentru restul lumii.