Simpatică a fost dilema lui Caragiale, în timp ce se apropia cu scrisul de finalul piesei „O scrisoare pierdută” şi nu ştia pe cine să-l desemneze câştigător pentru locul respectiv în parlament: pe „canalia” Caţavencu sau pe „prostul” Farfuridi.
Prietenii – fiecare cu argumentele lui - îl sfătuiau să-l scoată ba pe ăla, ba pe celălat. Doar unul, cu o fineţe de observator pe care n-o găseşti la prea multă lume de azi, îl tot imboldea să-i scoată câştigători... pe amândoi.
Ceea ce Caragiale a şi făcut, alegându-i pe cei doi, îmbinaţi într-o singură persoană: Agamiţă Dandanache. Care era „şi mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu.”
În 1990, sub steaua nemuritoare a lui Caragiale, profesorul universitar Ştefan Cazimir a creat „Partidul Liber-Schimbist”. Al cărui reprezentant a şi fost, în primul parlament de după Revoluţie.
Ce doctrină avea formaţiunea respectivă? Provocarea râsului de om prost, combinat cu rânjetul de canalie. Condamnabil e că această grupare ridicolă a făcut ochi taman când politicienii noştri învăţau buchea democraţiei şi când în clasă nu trebuia să se audă nici musca.
Cum de şi-a permis Cazimir să-i ia în deşert numele lui Caragiale? Păi, el era doctor în opera respectivului clasic al literaturii, cu teza „Aspecte ale comicului la Caragiale”. Printre acele aspecte ale comicului la Caragiale, se înscria şi el, fără să-şi dea seama.