Cei care au la vorbă un defect major te sleiesc de forţe ascultându-i. Şi mai stârnesc şi ilaritate. Te buşeşte râsul ascultând un peltic, un gângav, un fornăit sau un rârâit, când se screme să-ţi transmită un mesaj, obligatoriu plin de sevă.
Un cusur de vorbire reduce adâncimea oricărei fraze şi fugăreşte ideea din ea. De aceea I.L. Caragiale a desemnat un sâsâit pentru rolul lui Dandanache, din „O scrisoare pierdută”. Dar Caragiale e un biet amator faţă spaţiul exprimării publice din România, unde se ilustrează o pleiadă de fonfi, peltici şi bolborosiţi. Priviţi la emisiunile TV! Temele or fi majore, dar atâta timp cât vocile sunt de groază, ele nu pot fi luate în serios.
Profesorii de comunicare insistă pe efortul care trebuie depus pentru a pronunţa cuvintele răspicat şi clar. Bâlbâiţii şi oamenii care vorbesc neclar constrâng interlocutorul să le acorde mai multă atenţie decât le-ar acorda în mod normal. Atenţia se concentrează asupra cuvintelor rostite îngăimat, neclar, din nas ori din maţ, prea repede sau prea încet. Retorica iese din discuţie.
De respingătorul ăla de Cristoiu nu mai vorbesc, că e deja un clasic al gângăviei, cu dicţie de galoş care înoată prin clisă, Mircea Dinescu plescăie din limbă ca un surugiu din bici. La Realitatea TV e una care gavareşte cu nasul, parcă. Alina Gorghiu e o rârâită care-ţi stârneşte repulsia. Dar vine şi PSD cu nişte guri umplute de salivă, numai bune de dat pe ecran, în frunte cu a lui Şerban Nicolae. În fine, fiecare partid îşi are bâlbâiţii, fiecare filială din teritoriu.
Nimeni nu cere de la ei cine ştie ce carismă. Şi-ar putea corecta vorbirea, dacă n-ar exista dispreţul pentru telespectatori şi alegători. Istoria ne arată că se poate. Din bâlbâitul Demostene a ieşit un mare orator al antichităţii, deşi fusese un bâlbâit aparent fără leac. Dar a exersat cu chetricele în gură, până s-a corectat.