Frumoasă mai este în miez de vară cetatea Sighişoarei - cea împietrită în Evul Mediu - cu turnurile ei, cu muzeele ei, cu hanurile şi cârciumile ei, care adună turişti din ţară şi din vastele ţinuturi ale Străineziei... Se simte că nemţii au plecat ei de ceva vreme dintre ziduri, dar şi-au lăsat o amprentă care nu se şterge cu una, cu două. O amprentă din care s-ar mai putea inspira şi edilii suceveni, când – cum se mai întâmplă - rămân în pană de inspiraţie citadină.
Sighişoara cea medievală a păstrat din vechimea din care coboară nu doar legendele şi umbrele meşteşugarilor şi ale cavalerilor. Ci şi calitatea de a fi un mediu propice producerii de miracole. Iar eu, umilul vostru servitor Narcis Sireteanu, tocmai despre un astfel de miracol o să vă povestesc în cele ce urmează.
Atât de vrăjit a fost de acest loc – Sighişoara - un american get-beget, că a ajuns aici ca turist şi n-a mai vrut să plece. Americanul are toate atributele unui american care se respectă: e putred de bogat, e avocat tobă de carte, mai e şi evreu. Numără acum 86 de ani, dar vârsta nu-i stânjeneşte sprinteneala. Se ţine la fel de bine ca cetatea unde s-a stabilit. Şi s-a instalat de-un timp, confortabil şi romantic, în conacul pe care l-a cumpărat. Mai are şi-un nume care trimite la frumuseţea naturii: David Blum. Blum, adică floare, în germană.
Într-o zi, pe când hălăduia încântat prin preajma cetăţii, avocatul american sprinten a găsit scâncind un bebeluş fără membre. Fusese abandonat să moară. Milos, David Blum l-a cules ca pe o floare, l-a luat cu el şi s-a intereresat şi de alţi copii fără noroc, părăsiţi pe la răspântii. I-a adunat pe toţi, a făcut rost de bani, atrăgându-i cine ştie de pe unde, şi le-a ridicat un sălaş acestor nefericiţi. Un sălaş unde sunt îngrijiţi şi educaţi. Un sălaş în care li se prepară un viitor.
E sau nu asta o minune, într-o ţară unde din spitale li se fură hrana bolnavilor?