Acum câţiva ani, Emil Constantinescu a fost fotografiat cu nişte gărzi de corp, asigurate de Serviciul de Pază şi Protocol din bănuţul public. Două limuzine cu girofar, umplute cu cinci vlăjgani cu mâna mângâind ţeava pistolului, îl preumblau pe fostul preşedinte pe unde îl mânau treburile sale de pensionar. Măsuri inutile de siguranţă, pentru că nimeni nu şi-ar pune mintea cu el.
Pe la coada mandatului său de prezident al ţării noastre, Constantinescu a fost victima unui atentat public ce s-a lăsat cu scurgeri masive de lichid. A fost acela singurul atac fizic suportat vreodată de un preşedinte românesc, lucru ce-l face pe Emil demn de ediţia românească a Cărţii Recordurilor.
Cum, nu vă amintiţi? E vorba de teroristul sângeros care a golit între ochii prezidenţiali conţinutul unei călimări pline cu cerneală, aşezând un albastru profund pe prima figură din stat. Poate că pare ciudat, dar eu sunt de părere că-l prindea bine albastrul, aşezând o oarecare expresivitate pe faţa sa cam incoloră. Ca să nu mai vorbim că cineva, aflat în trecere pe la locul faptei, ar fi putut trage concluzia că Emil are sânge albastru.
Albastru sau de altă culoare, sângele lui Constantinescu nu s-a prea văzut. La un moment dat, s-a şi recunoscut învins de serviciile secrete, de parcă nu le-ar fi avut chiar el în subordine.
Un impotent, într-un cuvânt. Un ins de care ţi-e şi jenă să-ţi aminteşti. Tocmai de aceea a intrat bine în uitare.
Acum două zile, i-am auzit surprinzător numele pronunţat. Nu era vorba de el, ci de fiică-sa, Norina. Care era numită într-o funcţie la Ambasada din Roma. O funcţie de aia, rezervată doar românilor cu două perechi de testicule sau româncelor cu două perechi de ovare.
Îmi pare rău că societatea civilă nu a reacţionat la această numire. Deoarece este clar că în cazul de faţă a funcţionat din nou una din acele pile care în România nu-şi vor toci zimţii vreodată.