E dezolant să vezi că mor până şi cei pe care-i credeai binecuvântaţi cu sindromul tinereţii veşnice. Mai ales când în cauză este David Bowie, te-apucă o jale de necuprins. O fi o lipsă de patriotism că n-am suferit deloc la moartea lui Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau Sergiu Nicolaescu, dar sufăr la aceea a lui David Bowie? Cine oare este vinovat că mi-a devenit mai apropiat un britanic decât nişte români teoretic de-ai mei? Sau o fi vorba de puterea artei adevărate, nu artă de plastic, cum era aceea ieşită din mâinile celor trei pomeniţi anterior?
Bineînţeles că Bowie e un subiect care cere un nivel cultural şi uman deosebit. Nu poţi discuta despre el cu un rudimentar ca Becali, de exemplu, sau cu vreun popă cu orizontul larg cât un raza unui nasture. David Bowie, abia ăsta artist!
N-o să mă apuc acuma să-i redau pe scurt discografia şi filmografia răposatului, căci a jucat şi în filme. Se ocupă cu asta paginile ziarelor şi ecranele tembelizoarelor. Eu o să mă mulţumesc să vă redau o latură mai puţin cunoscută de-a sa. Cea de propulsor de talente. De pildă, Bowie s-a ocupat de o formaţie aproape necunoscută la noi, „Mott The Hoople”. A compus în mai multe rânduri pentru ea, a împins-o de la spate când se înţepenise. Adică a făcut cam tot ce înseamnă activitate în spatele scenei. Muncă din aia nasoală şi frustrantă, la care nu se înhamă nimeni. Numim asta generozitate adevărată, nu de plastic.
Ascultaţi pe Youtube cântecul „All the young dudes”, compus de Bowie şi interpretat de Mott the Hoople. O să vă placă atât de tare, c-o să mă pomeniţi la slujba de duminică!
Aşadar Bowie, cel pe care-l credeam adolescentul veşnic, a dat şi el colţul, terminat de cea mai democratică boală de pe pământ, cancerul. Nu înainte de a suporta ultima glumă proastă a sorţii, care l-a lăsat să sufle – pe 9 ianuarie 2016 - în cele 69 de lumânări din tortul său de aniversare.