Narcis SIRETEANU

Când am intrat, în plină zi, într-un magazin din Florenţa şi vânzătorul mi-a spus politicos „Buona sera!”, am crezut că ori eu am exagerat cu horinca de Crăciun, ori el. Sau poate că omul făcea doar mişto de mine, datorită aspectului meu de prostănac. Dar nu. Cineva mi-a explicat ca aşa se obişnuieşte în Toscana, că „Bună Seara” e formula de salut uzuală, după ce se trece de orele 12 ale amiezii. Nu m-a convins. Şi-atunci, dacă e aşa, de ce când vine seara nu se spune „Buon giorno”?

Ca orice snob care ştie să pună preţ pe o ţoală croită cu moft, am dat şi eu o microraită pe la Muzeul Gucci, amplasat în Palazzo della Mercanzia, în chiar buricul renascentist al Florenţei. Fiind înzestrat, ca orice bun român, cu o fibră sănătoasă de mârlan, nu puteam să ocolesc acest sălaş al celor mai înalte fiţe planetare. Cine nu ştie că orice proastă din politica sau şoubizul ţării noastre dă mii de euro pe o geantă marca Gucci? Cine nu ştie că orice parvenit român, umflat la pungile de sub ochi şi la pungile cu bani, nu-şi bagă lăboanţele de mârlan în pantofii Gucci, costând cât un automobil?

Ceea ce m-a frapat la Muzeul Gucci a fost să-i aflu trecutul întemeietorului acestei firme, care-l îmbracă pe orice terestru şi, nu mă îndoiesc, pe orice extraterestru cu pretenţii. Guccio Gucci a fost un flăcău care căra bagajele în Hotelul Savoy din Londra. Cel mai mic slujbaş dintr-un hotel are un trecut care-i face şi mai luminoasă ascensiunea. De la bagajele pe care le-a cărat i-a venit ideea liniei de valize pe care le-a creat.

Am pus faţă în faţă sinceritatea lui Guccio Gucci cu modul în care miliardarii români îşi ascund trecutul. Le e ruşine cu el. Le e ruşine cu treapta de jos, de pe care au pornit. Odată, într-un cadru semioficial, i-am reamintit unuia cum făcea bişniţă cu blugi turceşti în tinereţe şi am simţit că, dacă nu închid imediat gura, mă face el să tac pentru totdeauna.