Ce-mi place perioada asta a anului, când se numără, ca la box, ultimele spasme ale verii! Oricât de multă viagra şi-ar turna în cafeaua de dimineaţă, Soarele tot nu mai reuşeşte să strălucească atâta de băţos ca în lunile anterioare. Ziua îl strânge ca o cămaşă de corp care i-a rămas mică.
De-acum încolo, timp de vreo lună şi ceva, ne aşternem pe treabă, frăţioare. Butoaiele şi borcanele ne aşteaptă să le facem plinul cu noul contingent de murături, care ne vor reda pe timp de iarnă ceva din nostalgia sucurilor verii. Nu ne încredem în intermediari; mergem la piaţă şi alegem cu mâna noastră marfa. Burtoşii pepeni verzi, rotaţii gogoşari, fâşneţele gogonele, suplii castraveţi, filigranata conopidă, vivacii ardei iuţi, musculoasele ciupercuţe şi verzele moţate sunt recrutaţi în saci şi expediaţi în cazărmile din pivniţe.
Avem evenimente destule, care ne-ar putea deturna atenţia. Mai crapă fără să anunţe vreun Vadim, mai bolboroseşte vreun Oprescu ceva din beci sau mai e trimis în judecată vreun duet Ponta-Şova... Dar discuţiile serioase ale acestui miez de septembrie se-nvârt tot în jurul oalelor de zacuscă şi al butoaielor pline cu pepeni şi conopidă. Mai iese de la borcan vreun Iliescu sau Băsescu, aidoma unor legume care, visând la perioada lor suculentă, se încăpăţânează să nu devină murături. Dar locul lor rămâne pe vecie sub capac.
Nu există gospodină serioasă în ţara noastră care să nu păstreze, în beciurile memoriei, o reţetă personală de pus murături, dobândită pe cale genealogică, dar îmbunătăţită prin creativitatea proprie. Dacă România ar posta la fruntariile sale, precum americanii, o Statuie a Libertăţii, aceasta ar ţine obligatoriu în mână un castravete murat şi-un pahar cu zeamă acră de varză.
Sunt multe cele pe care le-am uitat în viaţa asta a mea. Dar nici o singură clipă nu am uitat şi n-o să uit gustul zacuştii primite în studenţie de la mama, prin tren sau maxi-taxi.