Narcis SIRETEANU

În fiecare miez canicular de vară se sărbătoreşte în ţara noastră Ziua Aviaţiei. Cu toată pompa, cu toată panarama de rigoare, numai bună pentru eternii gură-cască ai României. Cu avioane şi elicoptere care se dau de-a berbeleacul pe cer, cu paraşutişti parcă bătuţi cu leuca în cap, care se maimuţăresc prinzându-se de mânuri şi bătând o horă de văzduh, de zici că fac o nuntă la mare înălţime... Cu multe altele, prin care piloţii, mecanicii şi alţi oameni ai muncii îşi dovedesc straşnica lor îndemânare, care nu are nimic în comun cu modestia cerută de exigentele lor profesii...

Cât face nota de plată ataşată acestui eveniment desfăşurat sub cupola circului cosmic? Ce mai contează, din moment ce cheltuielile se achită de la bugetul statului, adică din banii suportaţi tot clasica plătitoare, prostimea?!

Avem noi, românii, un gust deosebit pentru bâlciul bugetar. Cel puţin la nivel înalt, acesta se manifestă din plin. Fiindcă eu cred că n-ar fi nici o pierdere dacă s-ar mai sări peste această costisitoare zi a aviaţiei. Putem trăi foarte bine şi fără ea. Să fie organizată, bunăoară, o dată la trei sau la cinci ani. Sau chiar deloc.

Prin salturile lor de saltimbanci, piloţii şi paraşutiştii îşi cer osândă de la doamne-doamne. Plus că transmit mai departe acest teribilism ieftin. Organizatorii par să uite că, an de an, aviaţia noastră civilă şi militară pierde destule vieţi omeneşti şi suficiente aeronave. Ba un avion cu patru militari aflaţi în misiune cade aiurea, ba un elicopter medical care pleacă la o urgenţă sau un planor, conţinând pe un tip şi pe gagica lui... Şi se mai găsesc apoi din ele, după asidue căutări, doar nişte rămăşiţe impersonale. Nişte surcele şi nişte corpuri umane carbonizate.

Iată, numai ce-a dispărut un planor, care este căutat de aproape două săptămâni, în vreo şapte-opt judeţe. Iar căutarea nu are în ea nimic festiv.