Narcis SIRETEANU

Am trecut spre Ardeal prin Pasul Rotunda, pe un drum ca vai de muma lui, apoi am parcurs o bucată pe asfalt şi a urmat un alt drum belit şi jupuit. Dar pentru prima oară în viaţa mea, nu i-am înjurat pe cei care au furat banii de asfalt. Fiindcă am petrecut o săptămână într-o deplină izolare, departe de hărmălaia citadină, în Munţii Rodnei.

Nişte munţi a căror linişte e atât de exigentă, că anulează cât ai clipi semnalul telefoniei mobile. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este perfect, că nu mă omor să trăncănesc la bazaconia asta de telefon, care doar mai frumoasă nu ne face viaţa. Nici semnal de net nu era pe o rază de vreo douăzeci de kilometri pătraţi, ceea ce iarăşi a fost perfect, pentru că ţinea departe feisbucheala asta ca scaiul. Nici cabane din care să cânte tare Guţă şi a lui ceată - toţi voinici cu fruntea nu tocmai lată - nu erau.

Să mă fi văzut, m-aţi fi confundat, în mod sigur, cu o capră neagră, atât de fericit şi de graţios eram. Am abordat două trasee turistice. Pe unul, am ajuns într-o zi la Lacul Lala şi pe Vârful Ineu. În altă zi, am mers la Poiana cu Narcise, unde nu mai erau narcise, pentru că le trecuse anotimpul. Am urcat ore în şir, fiind singur pe tot muntele, într-o sălbăticie preistorică.

Munţii Rodnei au rămas nemurdăriţi, pentru că-s mai la dos. Mârlanii care sufocă România nu au pus gheara pe ei, să se dea cu gipanele, să-l umple de focul grătarelor, să-l belească de vânat şi să-l sufoce cu ambalaje goale aruncate peste tot. Pe alţi munţi i-au făcut deja ferfeniţă. Ceahlăul – „Muntele Sfânt” – colcăie de cocalari de toate vârstele şi calibrele. Rarăul e şi el asaltat, mai ales de când s-a făcut şoseaua aceea care îl urcă pe mârlan cu bibiul pe vârf.

Concluzia tabletei de astăzi este destul de amară: alegem destinaţii cât mai îndepărtate de prezenţa umană, de semenii noştri. Dacă ne gândim mai adânc, e îngrozitor. Încetul cu încetul, omul a ajuns să fugă de om.