Narcis SIRETEANU

Leul acela minunat, ucis în Zimbabwe de un tâmpit de dinţar american, readuce în discuţie „sportul” numit vânătoare. Un „sport” al marilor frustraţi de pe planeta noastră, al însetaţilor de suferinţa pe care o produc fiinţelor mai slabe ca ei.

În amărâta noastră ţară, această distracţie oligofrenică este practicată de protipendada politică, de ajunşii economiei noastre de junglă şi de falşii intelectuali, cu porniri de brute preistorice. E o pasiune îmbrăţişată de inşi pociţi sufleteşte, ca hiposexualul Adrian Năstase, dar şi de barosani care se şterg la fundul lor plin de păr şi de furuncule cu hârtie igienică confecţionată din bancnote de 500 de euro, cum e flocea ăla de Ţiriac. Apoi, nici tipi aşa-zişi „rafinaţi”, precum scripcarul mason Prelipcean sau criticul literar Eugen Negrici, nu se dau în lături.

Vânătorii de azi sunt nişte criminali. Ei îşi răcoresc complexele de inferioritate, pe care le au din abundenţă, printr-o revărsare de violenţă. Locul lor e în puşcărie sau, în cel mai fericit caz pentru ei, într-o grădină zoologică, unde să fie arătaţi copiilor ca nişte mutanţi ce sunt. Dacă ar trăi în epoca de înflorire a Ku-Klux-Klanului şi ar şti că nu suportă consecinţele pentru faptelor lor, vânătorii de animale probabil că nu s-ar sfii să împuşte fiinţe umane considerate de rasă inferioară.

Din perspectiva lor, setea de sânge este cumva logică. De ce să tolereze un dizgraţios ca Ţiriac graţia unei căprioare? Cum să suporte sferto-potentul Adrian Năstase virilitatea unui cerb sau a unui iepure? Toţi urâţii şi impotenţii ăştia se simt insultaţi de libertatea celorlalte fiinţe.

Animalele care-au rămas în libertate duc oricum o viaţă ca vai de soarele lor. Mediul natural li se restrânge continuu, hrana le dispare, poluarea îi afectează şi ea, mai vine şi câte un incendiu... În această continuă teroare, doar nişte zăbăloşi cu puşca mai lipsesc.