Citesc în aceste zile o teză extraordinară de doctorat în istorie, având ca subiect cultul personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. O citesc în manuscris, pentru că nu a fost publicată. E o lucrare fascinantă, care îşi propune să răspundă la o grămadă de întrebări. Despre cum s-a înfiripat cultul personalităţii la Gheorghiu-Dej, cum s-a dezvoltat el şi cum a luat-o razna. Cum s-a manifestat o acalmie la moartea lui Stalin şi cum iar a luat-o spre înalturi, cu şi mai mult avânt, după ce Stalin s-a răcit de tot.
Cum i s-a urcat la cap pe căile linguşelii puterea la acest puşcăriaş semianalfabet, cum şi-a întemniţat ori şi-a ucis fără să clipească foştii tovarăşi şi chiar prieteni din conducerea de partid, atunci când şi-a simţit poziţia ameninţată. Cum l-a executat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, om cu cel puţin şapte clase deasupra lui. Cum l-a băgat la puşcărie pe Vasile Luca, care a şi murit acolo, iar când acesta îi scria să-şi ceară iertare, ca între foşti prieteni, Dej comenta, pe marginea scrisorii: „Băga-te-aş în mă-ta!” ori „Să mă pupi în cur!”, ori şi mai simplu „Să putrezeşti în puşcărie, alături de şobolanii tăi!”
Multe sunt explicaţiile apariţiei cultului personalităţii la Dej. Una ar fi că poporul, obişnuit cu un rege la care să i se închine ca la un trimis al lui Dumnezeu pe pământ, e în stare să-şi facă rege chiar dintr-un lider comunist. Iar alta că exemplul oferit de vecinul Stalin nu putea să nu fie contagios, atâta vreme cât lumina venea de la Răsărit. Dacă Stalin era adulat forţat până la descreierare, de ce nu s-ar fi contaminat şi liderii din ţările satelit ale Uniunii Sovietice?!
Un întreg aparat a fost pus în funcţiune pentru adularea lui Gheorghiu-Dej. Un aparat la care poporul a pus botul, fiindcă destule poezii închinate Conducătorului erau realizate de simpli oameni ai muncii.
Primul care avea să critice deşănţatul cult al personalităţii lui Dej, imediat după moarte, a fost urmaşul său, Ceauşescu. Care apoi s-a bucurat de un şi mai deşănţat cult al personalităţii.
De unde se vede că lecţiile istoriei sunt întotdeauna amare.