În oricare oraş din ţara românească v-aţi afla, vă rog frumos să faceţi o experienţă simplă. Supravegheaţi primul semafor rutier ieşit în cale, în dreptul unei treceri de pietoni. Şi fiţi atenţi la momentul când culoarea verde – după o scurtă repriză de pâlpâiri galbene - e pe cale să se transforme în roşu pentru traficul rutier. După ce roşul s-a instaurat, număraţi maşinile care continuă totuşi să treacă netulburate, riscând să-i facă piftie pe pietonii care au început să treacă strada. Dacă aceştia – copii, femei, bătrâni - nu sunt atenţi şi suficient de sprinteni, riscă să ajungă schilodiţi la spital sau direct la morgă.
În nici o altă ţară din Comunitatea Europeană nu se mai întâmplă la fel. Aşa ceva este de neînchipuit. În orice oraş civilizat europeneşte, automobilele încetinesc înainte de trecerile de pietoni. Şi opresc invariabil, chiar înainte de a se instaura culoarea roşie. Aceasta se numeşte normalitate.
Doar la noi, nu. Dar priviţi-i, preţ de câteva clipe, vă rog, şi pe criminalii potenţiali. Pe şoferii automobilelor care comit infracţiunea gravă de a trece pe culoarea roşie. Sunt oameni tineri, băieţi şi fete. Dar nu numai tineri. Printre ei, pot fi remarcaţi chiar şi oameni în toată firea, aparent cu scaun trainic la cap. Chiar şi inşi trecuţi bine de prima tinereţe, poate şi de a doua tinereţe. Sunt creaturi cu aspect vădit de ţopârlani sadea. Dar, surpriză, şi inşi travestiţi în intelectuali cu pretenţii de fineţe.
Comportamentul lor la volan este tipic pentru psihologia românului. Încalc legea şi eventual te şi omor, măi pietonule, ca să-ţi arăt că sunt mai presus de tine. Mult mai presus. Mai deştept, mai frumos, mai mă doare-n cur de toate. Dacă îţi dau prioritate, cum cere semaforul, îmi scade din importanţă şi n-am chef de aşa ceva. Că pot face depresii. Puţin contează că preţul comportamentului meu se plăteşte în vieţi omeneşti. Principalul e să trăiesc eu.
Eu, marele eu. Supremul Eu. De aici porneşte tot răul în ţara asta.
Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.