Narcis SIRETEANU

Pizza e un sortiment de crăpelniţă inventat cu un minim efort de creaţie de un bucătar italian leneş. Da’ leneş, de dormea pe el.

Să meştereşti o pizza nu cere niciun efort fizic sau cerebral. E la mintea cocoşului. Într-un aluat, torni ce-ţi pică la mână. Felii de salam şi de roşii, de brânză împuţită şi de ceapă care poate fi şi degerată. Chiar şi nişte cuie ruginite merg, ba uneori dau un gust deosebit. Bagi totul la cuptor şi aştepţi. Când scoţi, torni cu nemiluita ketchup dulce sau iute. Şi bagi în tine, până îţi curge din gură. Merge cu bere şi coca-cola. În niciun caz cu apă plată, care poate fi, cum ştim, fatală.

Fiind un soi rudimentar de crăpelniţă, pizza s-a lipit intim de sufletul neamului nostru. Nici tochitura nu are aşa o priză. Dacă ne facem pe zi ce trece mai umflaţi, mai rotunzi, mai balonaţi şi mai bolnavi, o contribuţie însemnată are şi pizza, în mod cert.

Că suntem tot mai ataşaţi de pizza o dovedeşte şi meritoriul loc şase, ocupat de un român din Bistriţa la „Campionatul mondial de jonglat cu pizza”, desfăşurat recent la franţuzescul Paris. Era imposibil să nu existe şi un astfel de sport. Îl aşteptăm şi la olimpiadă.

Bistriţeanul – de loc exact din oraşul Beclean - se pare că n-a avut mereu bani destui să-şi cumpere pizza, ca să se antreneze cu aluatul ei la jonglerii. De antrenat – recunoaşte el cu sportivitate - s-a antrenat mai mult cu mileurile mamei sale. Pe care sper că nu le-a mâncat la sfârşit, cu mult ketchup şi bere pe săturate.

Îl felicităm şi noi călduros pe vrednicul sportiv. Dar, cu tot respectul pentru performanţele sale, avem jucători capabili de jonglerii mult mai spectaculoase. De pildă, avem specialişti în jonglerii cu funcţii bănoase în guvern, cu funcţii speciale pentru marii incompetenţi ai ţării. Dar mândria noastră naţională o constituie maeştrii în jonglerii cu fonduri europene, pe care acum le vezi, ca peste trei secunde să dispară fără urmă.

Ăştia da campioni!

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.