Narcis SIRETEANU

Directivele internaţionale impun ca persoanele care suferă de un handicap locomotor să se bucure de drepturi speciale. Este o atitudine absolut firească, spun cei mai luminaţi dintre noi, bătând în lemn sau încrucişându-şi deştele, dacă nu au nici un obiect de lemn la îndemână. Este o compensaţie plătită celor cu care soarta a fost neîndurătoare.

Vorbind deschis, oricare dintre noi sau dintre cei apropiaţi nouă poate ajunge într-un scaun cu rotile sau într-o altă situaţie critică de lungă durată, care să îi afecteze în primul rând demnitatea de om. Se poate întâmpla oricui, se poate întâmpla oricând. Se poate întâmpla în secunda unui ceas rău, în urma unui accident, a unei boli sosite din senin...

Din această cauză, drepturile persoanelor cu handicap sunt consfinţite prin legi unanim acceptate. Ele sunt respectate cu stricteţe, deşi pe aici pe la noi mai apare câte un prostălan de valoare naţională, care-şi parchează maşina pe locurile cuvenite acestora, cu nonşalanţa cu care un animal fără dresaj trânteşte câte un pipi epocal, exact într-un loc unde se cuvine mai puţin. Dar şi ţoapele astea sunt pe cale de dispariţie.

Persoanele cu handicap au probabil spaţii rezervate – cu suprafaţă mai redusă ori mai amplă - şi în emisiunile româneşti televizate şi în presa scrisă. Altfel nu văd de ce lui Silviu Prigoană – care, după cum se cunoaşte, poartă ca proteză un picior întreg făurit din metal – i se alocă timp de emisie, ori de câte ori simte nevoia să se ia de păr cu aleasa inimii dumisale. Şi noi mai avem certuri în familie, dar nu ţinem să ne dăm în stambă.

Altă explicaţie nu există şi nu poate exista. Chiar nu se poate sfădi niciodată insul ăsta cu genă de scandalagiu, fără să fie tratat cu pălăria în mână de posturile de televiziune şi de ziare?

Chiar trebuie să contemple telespectatorii toată mizeria din cuplul unor mari zerouri perfecte?

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.