Parlamentarii din ţara noastră, indiferent de numele lor sau al partidului cu care vremelnic se asociază, au căpătat obiceiul de a se prinde de mâini, pentru a se învârti într-o horă a complicităţii la fel de fel de infracţiuni. Hora e mult mai mult decât o nevinovată horă: ea e un zid construit din beton armat, care-i apără pe aceia dintre ei mai certaţi cu legea, nepermiţând justiţiei să penetreze şi să îi ia la întrebări. Iar o justiţie care nu penetrează poate fi numită justiţie castrată sau de-a dreptul imaginară.
Prin acest mod de acţiune, tocmai cei plătiţi regeşte pentru a coace legile ţării, cu mintea lor nu tocmai abundentă, nu permit tocmai legii nu să acţioneze, ci măcar să se apropie de infractorii deputaţi şi senatori. Funcţionând astfel, parlamentul nu mai e nici văzut de pe lună o instituţie democratică. Ci o adunare, mai bine zis o adunătură de dubioşi, care se comportă aidoma unei familii mafiote.
Între timp, a mai ieşit o treabă mizerabilă la iveală: că în comisiile de specialitate din parlament, de multe ori prezenţa unor membri este fictivă, imaginară. Adică unii absentează ca nesimţiţii, ca nemernicii, dar sunt trecuţi în scripte ca fiind prezenţi la şedinţe, pentru că se îngrijesc să semneze condica anticipat, pe câteva zile. Iar colegii lor îi acoperă, făcându-se că plouă, fiindcă şi lor le vine rândul la chiul, conform creştinescului principiu al rotaţiei.
De ce oare se pretează ei la aşa o faptă josnică? Simplu: pentru a nu pierde diurna, doar nu pentru altceva. Şi pentru că între asemenea inşi există o solidaritate interlopă, de gaşcă, pe care ar fi păcat dacă n-ai fructifica-o. E sfântul glas al lăcomiei, fiindcă toţi au suficiente mijloace de trai. Doar de aia au şi intrat în parlament: ca să reguleze, în loc de a fi regulaţi.
Cred că nu greşesc, afirmând că, în afara unor mici excepţii, clasa politică reprezintă astăzi scursura societăţii româneşti.
Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.