Când eram un tânăr studios la facultate, urmam cu stricteţe vorba poetului Esenin: „la femei şi vodcă dam năvală”. Aveam o colegă – cam boccie, dar la un şpriţ mergea - care obişnuia să spună la petreceri că „din doi îndrăgostiţi, unul iubeşte, iar celălalt se lasă iubit”. Eu fluieram cu admiraţie, pentru că vorba era adâncă tare. Iar colega nu-şi încăpea în pene de mândrie că o pusese în circulaţie.
Într-o zi, datorită aplecării mele spre carte ceva mai mare decât a celorlalţi din facultate, am descoperit plagiatul. Cugetarea nu-i aparţinea colegei mele, ci unui înţelept de profesie: La Rochefoucauld. Am fost indignat! Îmi venea să-i cer rectorului exmatricularea plagiatoarei!
Vine Ziua Îndrăgostiţilor. Ca scorul să fie egal, firesc ar fi să existe în calendar şi o Zi a Dezdrăgostiţilor. Pentru că iubirile se aprind, luminează o vreme, apoi sărăcesc la waţi şi, într-un final, se sting cu totul. E normal să se stingă. Noi suntem în continuă schimbare. Dacă acum ne arătăm compatibili cu o anumită persoană, peste un timp vom fi gata de o nouă experienţă.
Din acest material instabil e construit omul, fie bărbat sau femeie. Iar aglomeraţia din sectorul dedicat divorţurilor în tribunale, precum şi avântul luat de instituţia Amantei – în paralel cu cea a Amantului - o demonstrează din plin.
Ajunşi la vârsta bilanţurilor, marii scriitori au privit diferit abundenţa femeilor care le-au decorat viaţa. Geo Bogza, întrebat la bătrâneţe care a fost cel mai frumos dar primit de el din partea zeilor, a răspuns simplu: „Am strâns la piept câteva fete frumoase”.
Cu totul diferit vedea lucrurile Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură. Întrebat care e cel mai mare regret al vieţii sale, a răspuns fără ezitare: „Am risipit timp enorm cu femeile.”
Închei cu un alt scriitor, foarte la modă acum, Frédéric Beigbeder. Un roman de succes de-al său se intitulează „Dragostea durează trei ani”.
Ah, optimistule!
Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.