Narcis SIRETEANU

Membrii guvernului au activitate. Mintea lor mereu lucrează. Fără astâmpăr. Ne bucurăm. Aşa îi vrem, de aceea îi plătim cu leafă de lege. De aia închidem ochii când fură. Ca să le vină idei. Clocite bine, ideile lor ne ajută să facem paşi înainte. Acesta e progresul.

Actualul ministru al Culturii, Gigel Ştirbu, nu stă nici el scărpinându-se la cuc şi la ouţe. Nu-i o săptămână de când a lansat anunţul că va propune premierului înfiinţarea unui „Muzeu al ororilor comunismului”. În Bucureşti. Doar locaţia nu este încă fixată. Se vorbeşte de Palatul Parlamentului, unde deja funcţionează „Muzeul naţional de artă contemporană”. Dar nu-i încă nimic sigur.

Iniţiativă lui Gigel nu orbecăie în întuneric. Ea are deja un public ţintă, stabilit cu claritate. Este adresată îndeosebi tinerei generaţii, care trebuie să afle cât de tulburi au fost apele în care s-a scăldat ţara noastră, vreme de aproape 50 de ani.

Tinerii trebuie să cunoască tot ce-a ţinut de comunism, tocmai pentru a şti ce să evite pe viitor: oribilitatea temniţelor, intransigenţa cenzurii, supliciile totalitarismului, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Economia planificată, cooperativizarea agriculturii, suprimarea libertăţii de circulaţie, independenţa energetică. Viaţa oamenilor, axată pe cei trei mari „F”. Frică, Foame, Frig.

Iniţiativa lui Gigel l-ar face mândru pe orice Gigel. Ea e bună, e chiar foarte bună, numai că nu prea are rost. Deoarece, vorbind în sens larg, întreaga noastră ţară e un muzeu al comunismului. Ea e produsul unui exponat de muzeu. Căci în vitrină îl avem, la loc de cinste, pe-un preşedinte al României, pregătit la şcolile Uniunii Sovietice. Ion Iliescu. Cel care a ţinut ţara pe loc, atâţia şi atâţia ani. Amintiţi-vă numai de Sidex Galaţi, combinat cu care bugetul ţării a cheltuit, vreme de ani buni, câte un milion de dolari pe zi, în loc să-l scoată imediat la vânzare. Sau de Regia Huilei din Valea Jiului. Când era luat la întrebări, Iliescu se plângea că „i se bagă sula în coaste”.

Apropo de „sulă”. Cântecul preferat al lui Stalin era „Souliko”. Un nume de fată. Asta aşa, fără vreo legătură.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.