Narcis SIRETEANU

O clipă nu conteneşte războiul sângeros dintre oamenii de la munte şi hectarele de păduri. Se vede că secetele şi inundaţiile anuale, induse de tăierile ilogice ale copacilor, nu au darul de a înmuia vreun pic ura lemnoasă a oamenilor. Ce contează inundaţiile şi secetele care afundă ţara în suferinţă? Câştigurile proprietarilor de păduri, doar ele contează.

Fusesem la Panaci, lângă Vatra Dornei, acum doi ani; am revenit sâmbătă şi duminică. De sus, de la Mănăstirea Piatra Tăieturii, noile ravagii făcute de om în acest interval de timp puteau fi privite în toată tristeţea lor dezolantă. În locul unde altădată pădurile se întunecau, acuma luceau chelii ca-n câmpie. Alte chelii, mai multe azi ca acum doi ani, mai multe mâine ca azi.

Grandoarea muntelui a fost prefăcută într-un deprimant câmp de luptă. Execuţiile continuă. Miroase a sânge vegetal, în care zac închegate leşurile de brazi, cărora li s-a transformat verticalitatea în cea mai banală orizontalitate. La cotele cele mai înalte ale crimei, gaterele răpăie victorios, desăvârşind – cu o cruzime întâlnită doar la fasciştii din stirpea lui Himler – defrişările, care au loc zi de zi, cu o mică pauză de prânz.

Pădurile sunt şterse, pe rând şi simultan, de pe harta ţării. Vedeţi ce-i în Maramureş, vedeţi ce-i în judeţele cu o populaţie predominant maghiară, vedeţi ce-i în Neamţ sau în Suceava. Liniile de credit nerambursabil în ozon sunt sistate. Frumuseţea şi sănătatea dispar, se duc în mă-sa. Ce ne aşteaptă ţine de puterea neagră a apocalipsei.

Multe lucruri vechi şi bune nu-şi mai au locul în ţara românească. Printre ele, şi celebrul vers al poetului: “La mijloc de codru des/ Toate păsările ies”. Nu mai ies păsările, ies doar gaterele. Ochiul lor de criminal îşi caută victimele. Copacii.

Românul frate cu codrul nu mai există. Frăţia a fost desfiinţată, sub cizma banului câştigat uşor. Fără trudă, fără cap, fără inimă.

Suntem o naţie de sălbatici.