Narcis SIRETEANU

Inumană este luna iulie repartizată la noi. Parcă este stropită cu benzină, incendiată şi rostogolită în piaţa publică. Fiecare por al pielii ni se exteriorizează ca un vulcan, arzându-ne cu lava rău mistuitoare a sudorii. Mai grav este că cenuşiul din creier ne păleşte văzând cu ochii, iar plămânii ne ajung ca două prune uscate.

De-a dreptul barbar este ca tu, un român de rând, să primeşti oaspeţi din străinătate, în miezul mizantropei lunii iulie. Căci numai să stai cu un occidental sau cu mai mulţi prins de toartă, nu-ţi arde, pe iadul ăsta.

Dar ospitalitatea românească este ospitalitate românească, şi nu-i uman s-o compromiţi, astfel că îţi îndrepţi vizitatorii pe unde crezi de cuviinţă: la un muzeu, la o casă memorială, la un han cu specific haiducesc, la o catedrală dormind şi visând pe veacuri de istorie, precum şi la alte monumente cu însemnătate indiscutabilă.

Puţinilor turişti care ajung pe la noi le place, în general, ceea ce văd. Fiind în vacanţă, nici nu par deranjaţi de tortura calorică şi se arăta entuziasmaţi de ceea ce pitorescul nostru, servit generos, le oferă lăcomiei lor oculare.

-E tare frumos pe la voi - exclamă ei cu putere -, e frumos ca în Rai !

Le plac şi căruţele, întâlnite prin sate. Dar când întâlnesc primele căruţe chiar şi pe drumuri naţionale, nu le mai trag pe pelicula aparatului de filmat încântaţi, ci cad într-o tristă meditaţie. Dintr-o dată, printr-un miracol pocit, pitorescul îşi schimbă numele în înapoiere.

La un răstimp, te întreabă de ce nu sunt interzise aceste vehicule depăşite şi funerare. Cu tact, tu le explici că ele sunt deja interzise prin lege, dar că nimeni nu ţine cont de asta. Că aşa e obiceiul pe la noi: inerţia durează mult de tot, cel mai adesea cu sutele de ani.

Aşa se întâmplă: fiecare turist pleacă din România cu impresii care se bat cap în cap, până fac scântei. Iar scânteile le ard dorul de a reveni aici.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.