Narcis SIRETEANU

Socotelile contabile ale creştinului român cu Divinitatea s-au sfârşit odată cu postul - lungul, interminabilul post - eveniment care s-a reflectat în aglomeraţia imposibilă din supermarcheţelele patriei, înainte de sfânta sărbătoare a Învierii.

Masa de Paşte – prevăzută a fi îmbelşugată, însă în limitele decenţei - s-a transformat într-un dezmăţ culinar de-a dreptul nesimţit. Românii de pretutindeni, într-o solidaritate imposibil de atins în alte domenii, s-au suit călare pe-aceeaşi lungime de undă digestivă, ca pe spinarea unui armăsar alb, dar cam nărăvaş. 

Mă uitam în zilele de dinainte de Paşte în magazine şi nu-mi venea a crede. Haleală şi pileală, pileală şi haleală; multă, tot mai multă, cât mai multă, cea mai multă. Cărnuri, ţuicane şi whiskiane, cârnaţi, ficaţi şi umplutură de mici umpleau coşurile largi cât portbagajul maşinilor de mic litraj, Honda sau Matiz. Simultan, din sursele de aprovizionare ale fiecărui cetăţean al patriei, soseau cu poşta rapidă cadavre de miei, purcei, raţe şi găini.

Zile eroice pentru maţele noastre! Fiecare a băgat în el cu hărnicie, de parcă ar fi fost prevăzut de la natură cu şapte guri şi zece găurele în cur, cum are mitraliera. Din când în când, ambulanţa mai sălta câte unul care pierduse lupta cu crăpelniţa dezlănţuită şi-l ducea urgent la urgenţe.

- Ni-no, ni-no! – îşi făcea loc în trafic sirena ambulanţei.

Celelalte maşini opreau respectuos. Întins pe spate, câte un bolnav de ghiftuială simţea nevoia unor spălături interne cu detergentul minune, care să-l repună în circuit. Ofta încet, trăgând câte un pârţ răzleţ, când asistenta întorcea capul. În el, sângele îmbâcsit abia apuca să curgă, de zeci de ori mai poluat ca râurile româneşti de munte, unde tot mitocanul găseşte ceva de aruncat, un pet gol sau nişte chiloţi jegoşi.

Sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea indigestiei la români. La fel cum e Crăciunul. Doar cu asta rămâne prostovanul.

Mă înşel, oare?

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.