Constantin MOLDOVAN

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuție, cu o prietenă de dincolo de Prut, despre viață și despre importanța educației în societatea modernă… 

Personal, consider că darul cel mai de preț îl constituie viața însăși! 

Educația este, desigur, importantă, meritând a fi valorizate - în primul rând! - omenia și respectul, acestea trebuind oferite, fără ezitare, celor cu care interacționăm. Cunosc oameni care dau dovadă de aceste însușiri morale fără să fi beneficiat de un ridicat nivel de instruire. 

Depinde acum și ce înțelegem prin indivizi educați: oamenii de bun-simț, manierați, indiferent de studii sau doar oamenii cu multă școală (dar ale căror maniere lasă de dorit). Până la urmă tind să cred în comportamentul civilizat bazat, evident, pe cei șapte ani de-acasă, dincolo de ifosele dobândite printr-o ,,educație” certificată, în destule cazuri, doar printr-un teanc de diplome. Evident că sunt și voi fi mereu de partea școlii, a învățământului, pledând pentru oameni instruiți, dar voi aprecia întotdeauna simplitatea și lipsa de infatuare în comunicarea interumană, sprijinită pe acel bun-simț nativ, cizelat, apoi, de către învățătoare/învățător - cu ajutorul părinților! - în primii ani de școală. 

Până la urmă contează să reușim a depăși obstacole și prejudecăți! 

Filosoful (și sociologul) Mihail Ralea spunea așa: ,,Alături de realitatea reală există, în fiecare din noi, o altă realitate, intimă, bazată pe aprecieri de valoare, o realitate ideală - dacă se poate spune - în care realitatea exterioară nu pătrunde decât costumată în hainele pe care i le pretinde eticheta câtorva prejudecăți sub care judecăm lumea". 

Oare nu cumva avea dreptate?!  

REBEL

Am fost și sunt rebel

Cu sufletul în vânt...

N-am cum să fiu altfel,

Mă-nchin doar la cuvânt.

Nu mulți m-au înțeles,

Dar nici nu aveau cum

Căci drumul ce-am ales

Nu-i pentru cei de-acum.

Dureri nu m-au învins

Și-am depășit, luptând,

Tot răul ce m-a nins

Pe inimă și-n gând.

Nu caut mângâieri

Și nu mai vreau nimic,

Iar ziua cea de ieri

Nu-mi este inamic.

E drept că m-am simțit,

Cândva, un fel de zeu

Crezându-mă sortit 

Să-ajung în Elizeu.

Acum rămân în dor

Cât voi putea să cânt,

Cu roșu de Humor,

Iubirea pe pământ.

Pe mine, cel ce scriu,

Vă rog să mă iertați,

Păstrându-mi chipul viu

În timp ce mă uitați.

Azi m-a durut un gând

Și recunosc deschis:

Mai mor - din când, în când -

Pe-o margine de vis!

Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți iubind.