Constantin MOLDOVAN

Scriitorul, jurnalistul, prietenul IOAN MUGUREL SASU a pășit în eternitate la fel de discret și de imprevizibil precum era în tot ceea ce făcea… S-a stins pe un pat al spitalului din Câmpulungul Moldovei răpus de zbuciumul adunat de-a lungul anilor pe care i-a trăit, cu fruntea sus, pe oriunde l-au purtat pașii, arzând intens sub pavăza unei aparente detașări așa cum doar marile spirite o pot face. 

Nu voi încerca, aici, să-i prezint activitatea literară - au făcut-o alții zilele acestea și nu doar - astfel încât voi vorbi deschis despre omul pe care am avut onoarea să-l cunosc, așa cum l-am perceput în interacțiunile avute de-a lungul timpului. 

L-am întâlnit atunci când s-au pus bazele Cenaclului ,,Nectarie’’ și - apoi - ale Festivalului Internațional ,,Umor Fără Frontiere în Țara de Sus’’, la ambele fiind, alături de doctorul Sorin Cotlarciuc, un factor decisiv prin implicare totală și suflet cât cuprinde. Au fost ediții de poveste ale acestor minunate manifestări culturale, iar cei care au participat pot confirma atitudinea perfecționistă a bărbosului prieten vămean, precum și disponibilitatea arătată fiecăruia în parte. De-a lungul timpului am participat împreună la diferite activități în cadrul cărora reușea să iasă în evidență, într-un mod cât se poate de firesc, datorită erudiției cu care a fost înzestrat din plin. De obicei, însă, asculta cu atenție pe toată lumea și nu intervenea decât dacă i se cerea asta sau atunci când i se părea că este cu adevărat nevoie. 

Curg, de peste tot, părerile de rău față de trecerea… dincolo a redactorului-șef de la ,,Surâsul Bucovinei’’ și sunt sigur că zâmbetul său șugubăț însoțește gândurile noastre de prețuire și tristețe, trimise să-l conducă pe cărările veșniciei. 

Cândva, într-o postare făcută pe Facebook, Mugurel scria: ,,Oare cât de veșnică este veșnicia? Poate nu...’’  

Fie ca în inimile noastre să rămână întotdeauna prezent, prin puterea spiritului său neîmblânzit, dincolo de veșnicia aducerilor aminte… 

Să-l țină Dumnezeu în lumină! 

Scriam cândva...

I-am dat cu tifla morții, -ntotdeauna,

Ba am luat-o chiar peste picior,

Făcându-i declarații de amor

Când mă-ncercau tristețile și luna.

Dar astăzi m-a cuprins, așa, un dor

De-ai smulge coasa, care taie-ntruna,

Pentru-a opri, măcar un timp, nebuna,

Să nu mai fie oameni care mor.

Căci azi am plâns, n-am mai avut puterea

De a-mi ascunde furia, durerea,

Nu mai suport ce este tenebros;

Voi duce crucea, dar frumos, pe cale

Și n-oi mai sta cu moartea la taclale...

E trist atunci când moare-un OM frumos!