Mă întreb cum pot unii, oare, să se simtă confortabil purtând - zi și noapte! - ochelari de cal?!
Cum să te lași spălat pe creier până într-acolo încât să refuzi orice discuție principială, orice altă părere și orice argument adus în sprijinul acesteia?
În anii scurși de la căderea comunismului am trecut - noi, românii - prin încercări de tot felul, cei care au guvernat nefiind străini de numeroasele derapaje care ne-au adus, de multe ori, la marginea răbdării. Totuși, nu suntem nici… ultimii oameni (așa cum vor mai mulți să ne facă să credem!) în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților cetățenești. Am toată stima pentru Diaspora românească (sunt mulți prieteni, oameni dragi mie - inclusiv membri ai familiei mele!), dar nu cumva au reușit să ajungă acolo tocmai pentru că există și în țara asta principii democratice care garantează inclusiv dreptul de a te deplasa unde dorești? Știm cu toții că este greu, dar măcar există, astfel, o posibilitate de a realiza ceva. Admit că în țară sunt locuri de muncă puține, dar nici să muncim pe salarii mai mici nu ne convine, la școală - de ce să nu spunem lucrurilor pe nume?! - cei mai mulți nu prea ne-am omorât cu firea, iar părinții nu pot nici ei, săracii, să ne țină la nesfârșit cu sudoarea propriilor frunți, așa că - fiind musai să facem ceva! - mulți dintre noi am ales plecarea la muncă în străinătate… În vest, desigur, la nenorociții ăia care vor să ne facă rău! Păi, fraților, ce facem, pactizăm cu… dușmanul?! Nu cred că are rost să spun mai multe în legătură cu acest subiect, deoarece ar însemna să vorbim… discuții. Cred, în schimb, că mult mai înțelept ar fi să deschidem - toți românii! - ochii, inimile și mințile pentru a înțelege că ura și încăpățânarea nu pot decât să ne țină departe unii de alții, conform dorințelor unora… Sau altora!
Oricine are dreptul să-și spună părerea, dar mai contează și modul în care o face.
În ceea ce privește exprimarea în scris, nu pricep sub nicio formă de ce trebuie să ne… ofuscăm atunci când ni se atrage atenția că, practic, asasinăm limba română, ba mai facem și figuri jignind în stânga și în dreapta cu o fudulie ridicolă, caracteristică oamenilor… slabi. Mai degrabă îi prefer pe cei care - conștienți de propriile limite! - îi roagă (sau îi plătesc!) pe alții să le întocmească… expunerile! Oricum, fac parte dintre cei care nu au subestimat pe nimeni, niciodată. De altfel - așa cum spunea cineva - ne naștem și murim egali, tranziția între aceste două etape fiind mai problematică. Poate nu ar fi rău să înțelegem și că este mare păcat a lua în deșert numele Domnului amestecându-l, frecvent, în aceste dispute politice murdare și interminabile… Ajutorul divinității îl poți cere oricând, dar nu oricum, mai ales nu făcând risipă de cuvinte și paradă de credință, lăsând impresia că EL te va sprijini doar pe tine.
Octavian Paler spunea că ,,Dumnezeu nu ne datorează nimic; orice reproş ar fi ridicol”.
Să coborâm cu picioarele pe pământ și să spunem NU dezbinării!
VINOVAȚI
Oare de ce când umbra înserării
Coboară, -ncet, la început de vise,
Trezește, -n noi, imagini interzise
Venite dinspre marginea uitării?
Și pentru ce se răzvrătesc, sub frunte,
Atâtea semne, mari, de întrebare,
Deși i-am îmbrăcat întru iertare
Pe cei ce ne-au crezut doar amănunte?
Răspunsuri nu găsim întotdeauna
La toate-aceste mari nedumeriri;
Vor reveni, mereu, din amintiri,
Așa cum mai revine doar furtuna
Din când, în când să tulbure natura,
Cu tot ce-nseamnă zbucium, încercare,
Lăsând în urmă multă întristare,
Punându-și pe destine semnătura.
Uitându-i pe acei fără de vină
În lumea lor cu oameni minunați,
Frumoși la chip - și sinceri, nepătați -
Ce știu să-și facă viața mai senină
Noi, ,,vinovații”, să găsim putere
De a lupta cu răul ce ne-apasă,
Căci viața asta, totuși, e frumoasă,
Dincolo de minciună și durere.
Constantin MOLDOVAN
Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!