Constantin MOLDOVAN

Zilele trecute am descoperit o postare extrem de interesantă - despre educație și beneficiile acesteia - pe pagina de facebook a unei persoane sensibile și inteligente, postare care începe astfel:

,,Educația nu este o iluzie, este, conform științei, obiectul de studiu al pedagogiei și evident cel mai de preț dar obținut vreodată. Cred în educație, dar mai ales în capacitatea persoanei de a excela prin propriul său comportament.” 

Ei bine, comentariul pe care l-am făcut la această postare constituie, de fapt, miezul subiectului tratat astăzi în rubrica mea ,,Cioburi de metaforă” din cotidianul Monitorul de Suceava.

Am zis așa: 

Personal, consider că darul cel mai de preț îl constituie viața însăși! 

Educația este, desigur, importantă, meritând a fi valorizate - în primul rând! - omenia și respectul, acestea trebuind oferite, fără ezitare, celor cu care interacționăm. Cunosc oameni ce dau dovadă de aceste însușiri morale fără să fi beneficiat de un ridicat nivel de instruire. 

Depinde acum și ce înțelegem prin indivizi educați: oamenii de bun-simț, manierați, indiferent de studii sau doar oamenii cu multă școală (dar ale căror maniere lasă de dorit)?! Până la urmă tind să cred ,,mai ales în capacitatea persoanei de a excela prin propriul său comportament”, bazat, evident, pe cei șapte ani de-acasă, dincolo de ifosele dobândite printr-o ,,educație” certificată, în destule cazuri, doar printr-un teanc de diplome. Evident că sunt și voi fi mereu de partea școlii, a învățământului (mai ales profesor fiind!), pledând pentru oameni instruiți, dar voi aprecia întotdeauna simplitatea și lipsa de infatuare în comunicarea interumană, sprijinită pe acel bun-simț nativ, cizelat, apoi, de către învățătoare/învățător - cu ajutorul părinților! - în primii ani de școală. Până la urmă contează să reușim a depăși obstacole și prejudecăți! 

Filosoful (și sociologul) Mihail Ralea spunea așa: ,,Alături de realitatea reală există, în fiecare din noi, o altă realitate, intimă, bazată pe aprecieri de valoare, o realitate ideală - dacă se poate spune - în care realitatea exterioară nu pătrunde decât costumată în hainele pe care i le pretinde eticheta câtorva prejudecăți sub care judecăm lumea." 

Oare nu cumva avea dreptate?!

Salutând (și pe această cale!) persoana care, iată, mi-a prilejuit scrierea acestui articol, închei cu o poezie…educată!

SCRIIND…

De ce atunci când scriu o poezie

Mi se deschide sufletul spre cer

Și toate-ngrijorările îmi pier

De parcă-aș fi atins de amnezie?!

Și pentru ce credința în iubire,

În tot ce-i bun, frumos, adevărat,

Devine, -atunci, mai greu de zdruncinat,

Îndepărtând orice nefericire?!

Probabil, dacă-n mine cântă versul,

Nu simt nevoia să găsesc răspuns

Și-mi este, -n acea clipă, de ajuns

Să reclădesc, în gânduri, Universul.

Sau poate că, tot mângâind cuvântul 

Pentru-a-l sădi, apoi, într-un poem,

Îmi zic că nu-i posibil să mă tem

Orice-ar aduce cerul sau pământul.

Nu știu, dar spun cu multă îndârjire

Să înțeleagă orice muritor,

Că-n viață, chiar de-i totul trecător,

Eu voi visa, mereu, la nemurire! 

(Constantin MOLDOVAN) 

Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!