Orice am spune și am face, sonetul rămâne regele poeziei. Iar atunci când este scris în marginea anotimpului care lăcrimează cu frunze ruginii, vestind înghețul ce stă să vină peste natură și peste sentimente, capătă, parcă, un farmec aparte.
Și totuși, chiar dacă ne copleșesc, uneori, tristețile de toamnă, rămâne îndemnul acesta, făcut în ciuda timpului care trece:
,,Hai să lăsăm tristețile să plece!’’
SONET ALBASTRU
Am strâns atâta toamnă-n amintiri,
Cu frunze ruginii căzând din cer,
Încât mă simt precum un temnicer
Sortit să-nchidă, -n suflet, amăgiri.
Știu bine că prin viață-s pasager
Și-ncerc să las uitării rătăciri,
Dureri ce-au provocat nefericiri,
Pentru-a rămâne-același mesager
Al binelui, în pace și lumină,
Cu fruntea sus, privirea tot senină,
Atât cât va dura călătoria,
Cântând despre natură și iubire,
Visând să pot intra în nemurire
Înveșnicind, în versuri, bucuria.
(Constantin MOLDOVAN)
SONETUL TRISTEȚILOR DE TOAMNĂ…
S-a înserat la mine-n amintiri,
Dar nu-mi apar pe cerul frunții stele;
Sunt numai eu, cu gândurile mele,
Rememorând trecute rătăciri.
Nu știu de ce mi-s dorurile grele
Și nici nu înțeleg ce năluciri
Mi-au picurat în suflet amăgiri
De mari iubiri, închise-n ghilimele.
Într-un final, cuprins de resemnare,
Zâmbesc amar, iar luna ce răsare
La neuitare parcă mă condamnă,
Apoi oftez și simt, ca niciodată,
Cum poezia-n frunze-nveșmântată,
Îmi plouă, -n suflet, cu tristeți de toamnă.
(Constantin MOLDOVAN)
SONET DE TOAMNĂ TÂRZIE
În prag de iarnă zâmbetele mor,
Ucise de tristețile amare,
Dar eu mai cred, cu încăpățânare,
Că binele va fi învingător.
Știind că nici avânt, nici disperare,
Nu pot opri ce este trecător
Îl rog, umil, pe bunul Creator
Să-ndepărteze clipa de plecare.
Înconjurați de-atâtea amăgiri
Să nu păstrăm dureri în amintiri,
Căci viața este scurtă, se petrece
Și chiar de plânge toamna prin livezi,
De parcă nici să speri nu mai cutezi,
Hai să lăsăm tristețile să plece!
(Constantin MOLDOVAN)
Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!